Maică, de ce sunt eu fiica risipitoare?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, Măicuţă!
Aleg să vă scriu iar. De ce? Pentru că nu am cui să-i scriu, pentru că nimeni nu mă înţelege, nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu priveşte PRIN mine, cred că nimeni nu mă ştie... în nici un fel! Pentru că mi-am format prostul obicei să vă caut când mă doare, când sufăr, când nu mai rezist în faţa prostiei din mine. Maică, de ce sunt eu fiica risipitoare? Sunt fiica Domnului, şi a dumneavoastră (duhovnicească) care face numai prostii, doar ce vrea ea, o alintătură, o imatură, o iresponsabilă.

În ultima vreme am făcut numai prostii, cum v-am zis deja. Am ajuns la nişte înţelegeri mai înalte, dar m-am şi răzvrătit mult şi vă întreb: mă mai primiţi în atenţia dumneavoastră iubitoare? Oare nu o să vă săturaţi cândva (şi) de mine?

Am înţeles de ce mi-aţi dat binecuvântare să plec şi am înţeles asta ascultând o conferinţă de-a dumneavoastră. Ascultam cu atenţie şi m-a izbit în faţă momentul în care aţi spus cât de greu e într-o familie în care tatăl este permanent nemulţumit, de orice lucru mic sau mare şi câte hibe are fata respectivă şi cât de prost va percepe ea iubirea pe mai departe. Mă rog, poate nu am redat foarte clar ce aţi spus acolo, mai ales că au trecut luni bune de când mi-a picat fisa la lunga întrebare a "de ce-ului" cu care v-am sâcâit atât. Şi plec, mai am de făcut bagajele şi de la 1 septembrie mă mut la Bucureşti, dar toate astea şi cu binecuvântarea... tatălui.

Am mai înţeles două răni din sufletul meu (citind două cărţi bune): una - ne cultivăm de mici tendinţa masochistă de a ne face rău (în diverse forme), pentru că vrem să simţim că existăm. Cât de trist să-ţi faci rău, cu bună ştiinţă, ca să simţi că ai şi tu o valoare, că eşti o entitate, o fiinţă vie!

O a doua bubă ţine un pic de eşecurile mele amoroase şi de perpetuarea greşelilor (mai ales că mi-am conştientizat slăbiciunea şi am aflat că oricând pot repeta greşelile, pentru că sunt slabă, pentru că îmi place şi pentru că n-am înţeles încă cu întreaga fiinţă DE CE să nu). De mică şi până de curând mi s-a tot zis că am gura mare şi că fac prea des pe deşteapta, iar asta va reprezenta o problemă în viitoarele mele relaţii amoroase (am estetizat acum vorbele, de fapt erau mult mai dure). Că mai bine mă lăsa în ignoranţă şi nu încerca atât să mă cultive, prin filme, cărţi etc. pentru că oamenii mai citiţi sunt mult mai trişti. Iar eu am ascultat cu destoinicie de aceste vorbe! În toate relaţiile am vrut să fac pe deşteapta, să fiu cu gura mare, şi am stat cu sufletul chircit încercând să văd cât de prost mi-e partenerul şi când va veni clipa în care va fi iritat de gura mea mare şi de deşteptăciunea mea... şi într-un final au fost, cu toţii! Deci e adevărat! Cu vorbele cream o realitate! Cât de importantă e treaba asta, să avem grijă ce scoatem pe gură, pentru că, prin vorbe, formăm sau deformăm un om, o realitate imediată, un viitor!

Şi am mai învăţat ceva în perioada asta de timp. Maică, ce putere au femeile în ele, văleu! Şi asta am simţit-o doar uitându-mă la anumite femei, la mămici, la femeile cu demnitate şi nu numai... doar contemplând puterea asta din noi şi punând cap la cap sfaturile pe care ni le daţi. Mă gândeam că o femeie poate să ridice un bărbat la demnitatea lui de bărbat şi de împărat peste fire, doar prin buna ei purtare. O femeie, chiar dacă greşind, rămâne însărcinată, are puterea să aleagă să nu fie ciuntită. Are puterea să-i dea şansa omuleţului din ea la viaţă, la mântuire, oricare ar fi condiţiile, chiar şi în stradă ajungând copilaşul. Are şansa să zică NU, nu faci ce vrei tu din corpul meu, să-şi asume responsabilitatea şi să-şi schimbe viaţa complet. Are puterea de a transcende mai uşor, de a vedea nevăzutul, de a simit şi de a iubi profund. Poate dacă am fi mai atente la posibilităţile din noi decât la slăbiciunile din noi am produce o mică schimbare în lume...

Legat de asta (sau poate nu) am păţit astăzi ceva, am lovit o maşină în intersecţie, dar cel lovit n-a păţit nimic, adică nici măcar nu i-am zgâriat maşina, doar a mea a fost lovită... şi... nu ştiu, scriind şi fiind experienţa proaspătă în mintea mea, mă revolt iar... Acest om nici măcar nu s-a uitat să vadă dacă a păţit ceva sau dacă eu am păţit ceva, a ieşit din maşină înjurându-mă de toate seminţiile şi naţiile, zicându-mi în toate modurile şi că dacă sunt o femeie proastă să rămân acasă. Ce om, ce frustrat, ce amărât! "Că tu nu vezi că sunt cu copilul în spate?" şi mie mi-a stat pe limba să-i zic "Dar tu ce exemplu îi dai copilului din spate, făcându-mă pe mine albie de porci?". Şi mi s-a făcut milă nu de el, ci de nevasta lui. Un bărbat care înjură aşa o femeie, orice femeie, înjură TOATE femeile. Lărgind un pic sfera şi atingând iar o bubă de-a mea, aceea că am început să privesc toţi băieţii-bărbaţii ca pe nişte fiinţe amărâte, mă gândesc până unde am să duc neînţelegerea asta vizavi de ei? Şi ei sunt creaturile lui Dumnezeu, deci cum pot eu să-I urăsc creaţia? Şi ce să fac să-i accept şi să-i iubesc şi să văd mai departe de felul lor slab de a fi?

Legat de răzvrătirile mele... nu cred că mai are vreun rost să le expun, să le zic pe nume, de ce să vă necăjesc? Chiar îi spuneam cuiva, care doar să se plângă ştie, să înceteze, că mă doare ce spune, că durerea lumii e şi durerea mea! Şi cred că aşa simţiţi şi dumneavoastră, eşecul cuiva, mai ales al cuiva dintre ucenici, îl resimţiţi ca fiind eşecul dumneavoastră, sau poate nu... nu ştiu nici eu!

Răzvrătirea mea ţine de păcatele mele din trecut, de implicatule new age şi yoghine pe care le-am avut şi am momente când îşi bagă iar cineva coada şi zice "Dar dacă...?". Nu ştiu până unde o să mă ţină acest "dar dacă...?", dar ştiu că sunt legată la mâini şi prin limitarea mea intelectuală, dar şi cea sufletească. Am un suflet mic, atât cât l-am cultivat, simt puţin, cred puţin, dar măcar văd că sunt până la gât în noroi şi legată la mâini, pe deasupra. În fiecare zi văd cum ies din mine toţi demonii, prin vorbele grele care le arunc, prin toanele mele, prin frustrări adunate în timp... Şi pe cine mă răzbun? Pe cei slabi, pe ăştia mici, pe persoanele la care ţin. În ultima vreme am zis tot mai des "EU NU SUNT OM, NU AM SUFLET!" după ce am văzut câtă răutate zace în mine şi amintindu-mi şi de răutatea din trecut (încă nu m-am iertat pentru cum m-am purtat cu celălalt frate, cu Daniel). Şi, deşi sunt legată la mâini, deşi sunt o răzvrătită, am realizat că nu am altă UNEALTĂ decât Seminarul. Fie ce-o fi, mă depărtez cât m-oi depărta, poate nici la biserică nu mai ajung, dar sunt curioasă, mă vindec prin Seminar? Mă vindec eu de URĂ? Atâta vreau să văd! Şi nu din curiozitate (sau şi un pic de curiozitate), dar din necesitate, din durere, din silă de mine, nu mă mai suport şi nu mai suport să văd cum se nasc în mine stările astea urâte şi cum cresc, cresc şi nu am control asupra lor!

Şi mai e şi treaba asta: de ce de când am început să merg la biserică mi-e tot mai frică, de tot, de orice, de viaţă, de Dumnezeu?! Pe Dumnezeu L-am simţit mereu ca fiind pacea care coboară în sufletul meu, nu teroarea care zace în mine... Şi mai e şi treaba asta (greşită?): simt că ortodox fiind, practicant, trăitor etc. vrând-nevrând se trage o linie între tine şi cei care nu sunt aşa. De ce? Nu pot simţit drag faţă de un necredincios / nepracticant / netrăitor?

Deci, aşteptaţi-mă, dacă mai aveţi răbdare... şi acceptaţi-mă, dacă mai puteţi, pentru că vreau să revin cu Seminarul, de unde l-am lăsat.

Fiica risipitoare, care vă iubeşte mult,

I.

De ce eşti aşa? Deja ştii multe despre acest "de ce?" şi pari hotărâtă să renunţi la pretenţiile lui. Acum important este dacă vrei să alegi să nu mai fii aşa. Şi asta înseamnă că alegi să-ţi vii în fire şi să te întorci ACASĂ!

Deja, mesajul tău e o minunată ilustrare a felului în care nu ne întoarcem acasă când vrem să ascultăm de "scenariul" care ne distruge sau ne păcăleşte. Şi ştii cum să te întorci.

Observaţiile tale sunt minunate şi profunde, numai să nu faci din ele un exerciţiu de plăcere şi justificare.

Om drag, totul e simplu: te vezi cum eşti, şi cu ajutorul meu sau al lecturilor tale, te arăţi Domnului şi ceri vindecare! Acum ai nevoie numai şi numai de vindecarea sufletului de a privi lumea şi, în special, bărbaţii. Făcând Seminarul şi ce-ţi cere el: să te spovedeşti şi să te rogi şi să mergi la Biserică, te vei vindeca. Dar numai şi numai dacă vrei! Dacă te înduri!

Şi tu vrei!

A venit vremea să fii liberă şi liberi ne face numai Adevărul şi Adevărul este Domnul şi Îl găsim şi primim numai în Biserică!

Curaj!

Eu te iubesc şi te aştept oricând. Degeaba încerci să mă provoci să mă supăr pe tine sau să nu mai am încredere. Eu te cunosc aşa cum vei fi dacă vrei şi nu mă tem că vei rata. Ei, nu! Când un "ucenic" eşuează, pe mine nu mă doare eşecul lui, ci durerea lui! Dacă m-ar durea eşecul aş avea decepţii, dezamăgiri. Şi eu nu mai am din astea. Când sunt aspră cu cineva care nu vrea să iasă din durere, o fac pentru a nu-l ajuta să devină parazit, şi nu pentru că m-ar face pe mine să sufăr. Eu nu sunt bolnavă de dorinţa de a face bine sau de a ajuta pe cineva pentru că ştiu taina: nimeni nu poate ajuta pe nimeni dacă acela nu voieşte. Eu doar sufăr împreună cu acela şi cred în taina lui Hristos, Care este mântuirea lumii de sub blestem şi ştergerea tuturor lacrimilor după toţi obrajii. Aşadar, numai dacă omul vrea şi îşi ia crucea şi urmează Lui!

Te iubesc, I. Şi am încredere în tine! Uite aşa, simt eu că vei birui!

Cu drag şi preţuire,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar