Temă pentru acasă

Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu:

Viaţa Dumneavoastră

Părinţii

Profesorii care v-au rănit

Persoanele care v-au agresat

Alegeţi o situaţie în care vă e greu să iertaţi ceva cuiva şi cereţi ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi câte două minute până veţi simţi o schimbare.

În Sfânta Săptămână a Patimilor Mântuitorului scrieţi (un mic eseu) în ce relaţie sunteţi acum cu Dumnezeu.

Preambul

...Am căzut destul de rău. Când cad, îmi doresc să rămân acolo, aneantizată, să nu mă mai ridic niciodată, pentru că vocea aceea din mine îmi spune că nu am la ce să mă ridic, viaţa mea e aceeaşi mâncare fadă, de care te-ai săturat, oricum nu se va schimba nimic. Şi apoi, îmi doresc să vină El să mă ridice, să şteargă toate gândurile, să înfunde vocea aceea nerostită, să mă tragă în sus, spre El, de mâini, de picioare, să mă ţină acolo la El şi să mă apere. Şi mă ridic pentru câteva clipe, apoi cad din nou... Cad pentru că îmi amintesc propriile gânduri, propriile depresii, propria neputinţă.

Părintele meu mi-a spus că nici nu am să ştiu când am să mă "ridic", că tot ceea ce cred eu despre mine e doar în capul meu şi numai al meu. Azi m-am gândit iar la vorbele astea... Faptul că problema e doar în capul meu, nu o face mai mică sau mai puţin importantă. Dar dacă unui muncitor i se strică şurubelniţa sau ciocanul, le poate schimba, le poate repara. Eu cum să-mi schimb capul? Cum să repar? Ştiu cum, să i-l dau Domnului... Dar cum să fac asta?

Am aflat azi că o fetiţă de 12 ani (din generaţia "emo"... de la "emotional kid") s-a sinucis azi în faţa mamei ei. M-am cutremurat. Săraca de ea, săracul copil, ce suferinţă mare trebuie să fi fost în inima lui. Câtă durere! Cred că i-am înţeles gestul şi îmi vine să plâng că i l-am înţeles. De câte ori nu mi-am trăit propria moarte "vizuală"? De câte ori nu "vedeam" cum mă răzbun pe "ei" (lumea înconjurătoare) printr-un gest sângeros, sfidător şi radical...

Omul raţional din mine se îngrozeşte de cele mărturisite mai sus. Azi mă întrebam de ce nu ne ajută Dumnezeu "pe loc", atunci când Îi cerem asta. Şi ne ajută uneori mai târziu şi ne testează răbdarea... Apoi am recunoscut faţă de mine însămi că în o mie de situaţii m-a ajutat chiar pe loc, după un simplu gând de rugăciune "Doamne, ajuta-mă să găsesc loc de parcare!", "Doamne, opreşte cearta dintre mama şi mamaia sau dintre mama şi tata", "Doamne, apără-ne, să ajungem cu bine acasă, că suntem tare obosiţi şi abia mai ţinem ochii deschişi la volan!"...

Mi-a fost ruşine azi de ce am gândit. Că I-am pus la îndoială existenţa şi ajutorul şi tot. Că L-am certat în sinea mea că nu mă ajută. Că L-am luat la întrebări că nu mă ascultă. Mi-am găsit singură şi unele răspunsuri (false, evident) "de aia, ca să plătesc pentru toate relele pe care le-am făcut, pentru toată mândria, şi tot răul făcut altora..." etc.

CA SĂ VIN ACASĂ, SĂ DESCHID SEMINARUL ŞASE, SĂ-MI SARĂ ÎN OCHI O SINGURĂ FRAZĂ ŞI SĂ-MI RĂMÂNĂ UN SINGUR LUCRU ÎN MINTE...

Motorul iertării este conştiinţa limpede că eşti iubit în mod necondiţionat de Dumnezeu, că nu trebuie să plăteşti nimic pentru nimic.

Măicuţa mea dragă, dacă aş putea ţine minte acest lucru pentru tot restul vieţii mele, m-aş vindeca. Ştiu asta...

Seminarul cinci l-am făcut destul de şontâc şi de chinuit. În loc de 5 minute, stăteam câte 3, sau stăteam cât puteam eu doar, nu pe ceas... Cu toate astea, mi-a intrat într-un fel de reflex să-I spun Domnului să-i miluiască pe cei care mi-au făcut rău sau m-au făcut să sufăr sau continuă să facă acest lucru. Şi să-i binecuvânteze pe dânşii... Şi când îmi vine un gând rău despre cineva, tot gândul de sus îl pun în loc, după aceea... Nu ştiu care îmi sunt vrăjmaşii, nu pot să-i numesc, să-i arăt cu degetul. Pe părinţii mei am început parcă să-i văd cu alţi ochi şi-mi sunt dragi... Mă înduioşez adesea când mă gândesc la ei, cum îmbătrânesc săracii şi mâine, poimâine intră în pământ şi eu tot nu apuc să mă bucur că ei există, că îi iubesc, că mă iubesc... Nu ştiu când s-au transformat atât de mult...

Şi mi-am dat seama, Măicuţă, că eu sunt inamicul numărul 1 pentru mine. Mai clar de atât nu mi-a fost niciodată. Şi am ajuns să mă rog "Doamne, ajută-mă să mă văd altfel, să nu mă mai urăsc...".

M-am lăsat de fumat pentru că-L iubesc pe Iisus. Şi îmi amintesc mereu să nu-I bag ţigara în gură. Au trecut doi ani (!?...ce mult...) de când am luat decizia asta. Ieri, în plină depresie, simţeam că aş fi mâncat un pachet de ţigări... Dar nu, nu vreau să-I pun ţigara în gură. De mine nu-mi pasă, nu-mi pasă deloc că-s rele ţigările, că fac cancer, puţin îmi pasă... Dar îmi pasă de El. Şi Îl iubesc mai mult decât mă urăsc pe mine. Şi nu vreau să fumez.

Iar ceea ce am citit azi, m-a răsturnat din jilţul resemnării pe care mă instalasem (trebuie să plăteşti, Mirela, asta e. O să se termine o dată şi viaţa asta şi gata, scapi... N-o să faci seminarul niciodată, nu o să reuşeşti, nu o să se aleagă nimic de tine, nu o să ai copii, nu merită să-i faci, nu o să fiţi niciodată ca familiile alea faine pe care le vezi la biserică... Plăteşte...). Acum ştiu că iertarea e cuvântul cheie. Ştiu asta teoretic de 5 seminarii. Dar azi, azi am aflat dintr-un singur rând negru pe alb, mai simplu de atât nu puteam să aflu, că dacă vreau să iert, trebuie să cred că Dumnezeu mă iubeşte. Pe mine, un "loser" care se autocompătimeşte de câţiva ani, poate dintotdeauna, un "loser" ne-bun de nimic, fără nici o perspectivă. Mă iubeşte şi nu vrea să plătesc pentru nimic. Nu plătesc pentru nimic. Îmi vine să-mi scriu asta cu carioca în frunte, să vadă toată lumea. Că Dumnezeu mă iubeşte şi nu plătesc nimic pentru nimic.

Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu:

Viaţa Dumneavoastră

Părinţii

Profesorii care v-au rănit

Persoanele care v-au agresat

Propriul meu ego mă opreşte să mă împac. Sunt taurul care vede roşu şi e în stare să dea cu capul fără să se mai gândească la nimic altceva decât la acţiunea limitată de a da cu capul şi de a simţi durerea. E fierul din inima mea, care nu se îndoaie decât la disperare, decât prin rugăciunea adâncă, născută din disperare. Atunci când mă cuprinde plânsul acela fierbinte şi simt că aş putea să stau ore în sir în genunchi şi să plâng, atunci ştiu că fierul din inimă e moale, topit...

Dar... (mereu este un dar) minunea aceea pe care o simt uneori, liniştea aceea minunată pe care am simţit-o totuşi atât de rar în viaţă şi care a venit ca o alinare a marilor dureri... dispare. Şi rămân tot eu acolo, împietrită, rece, rea, insensibilă, frustrată de propria-mi răceală pe care o conştientizez, dar paralizată de mândria de a întreprinde ceva.

Da, ce folos că în teorie ştiu atât de multe? Ce folos că ştiu ce am de făcut şi nu fac? Cum să lupt cu slăbănogeala asta? Cu voinţa mea moale? Cu lenea, cu ceaţa din creier, cu starea de vată în care îmi simt cufundate capul şi urechile?

Ca să răspund punctual... 1. Piedica numărul unu în calea împăcării cu mine e propria imagine despre mine. În ziua în care mă voi iubi la modul profund, voi iubi ceea ce fac, ceea ce spun, ceea ce simt, felul imperfect în care sunt şi gândesc, în ziua în care voi descoperi dumnezeirea din mine (pentru că aşa aţi spus, că suntem toţi chemaţi să devenim dumnezei, iar eu nu văd nimic în mine...) atunci mă voi fi împăcat cu viaţa mea.

2. Părinţii mei mă înduioşează mai mult ca înainte. Nu ştiu cum să explic asta. Nu au făcut ceva anume şi nici eu, faţă de ei. Dar drumurile mele se intersectează destul de puţin cu ale lor, acum când sunt "la casa mea". Poate că mă simt mult mai liberă decât atunci când nu eram căsătorită, poate că atitudinea lor s-a schimbat. Duioşia asta cu care mă gândesc uneori la ei, mă face să cred că i-am iertat. Poate e doar o minciună. Dar simt nevoia să-i apăr foarte tare când vorbesc despre ei, să-i înţeleg, să-i laud. Uneori mai povestesc lucruri pe care le făcea tatăl meu când eram eu mică (îi mai povestesc lui Dragoş, soţul meu...) şi simt în acele momente că îmi place să mă victimizez. Atunci mă opresc cu povestitul. Dragoş e un om bun şi nu-mi dă "apă la moară" când vorbesc de rău. Îmi spune: "Iaca ce minuni face Dumnezeu, cum se mai schimbă oamenii", "Lasă, nu-ţi aminti de demult, bine că s-a schimbat, că nu mai e aşa"... Faptul că el pune un gând bun, mă ajută foarte mult să pun şi eu unul. Aşadar, piedica în calea iertării cu părinţii o constituie amintirea suferinţelor din copilărie, ale mele şi ale surorii mele, ale bunicilor etc.

3. Cu profesorii mei nu ştiu cum să mă împac. În primul rând, viaţa mea nu se mai intersectează cu a lor (brrrrrrr, şi nici nu-mi doresc să se mai întâmple asta). Dar frustrările nu ştiu cum să le şterg. E culmea, Maică, înainte nu mă gândeam la ei, credeam că nu-mi pasă de ei. De când am început seminarul şi mi-am pus problema că da, unii dintre ei m-au rănit, parcă am început să le port pică, să-mi dau seama că am o problemă cu unii dintre ei şi problema merge atât de departe încât, chiar şi la modul declarativ numai, îmi doresc să mă fac că nu-i văd dacă-s la volan şi-i prind pe trecerea de pietoni...

Pe o profesoară o pomenesc când mă rog pentru vrăjmaşi. Adică, îmi vine în minte chipul ei când spun Doamne miluieşte-i pe cei care mi-au făcut rău... etc. dar nu se mai şterge odată ura...

4. Ba mai mult, constat că parcă s-au înmulţit cei ce mă agresează sau mi se pare mie că mă agresează. O persoană pe care am început să o dezagreez profund de când m-am căsătorit e bunica lui Dragoş. Ştiu că nu ar trebui să-mi pun mintea cu ea. Eu am viaţa mea, ea pe a ei, dar mă enervează îngrozitor când am de a face cu ea. Trebuie să-mi muşc limba, efectiv şi chiar fac asta. Mă ţine pe mine de rău că Dragoş s-a schimbat de când e cu mine şi că nu le mai dă lor nici un semn de viaţă. Simt că are ceva cu mine, la modul ascuns, iar eu nu pot să o mai văd cu ochi buni!! Ştiu că numai asta îmi lipsea mie acum, încă un om pe lista de antipatii şi ranchiuni... parcă nu erau de ajuns. Aşa că piedica în calea împăcării cu persoanele care m-au agresat sau mă agresează e propria slăbiciune şi neputinţă.

Sunt un om slab. Urăsc să spun asta, dar aşa este!!! Îi admir pe cei care au reuşit cu seminarul, eu am impresia că niciodată nu o să sar peste mine, peste propria slăbiciune, nu o să sparg bariera asta a mea. Iar dacă acest lucru se va întâmpla... cum să fac, Maică, să nu mai devin omul care am fost? Să nu mă întorc în mine? Pentru că eu mă lupt în felul acesta împiedicat al meu, mintea mea e conştientă şi trează şi trage semnale de alarmă. Lupta, şcoala, hai... dar trupul... ehei, trupului i-e somn, i-e foame, trupul trage cu pumnul în perete, trupul plânge, scrâşneşte din dinţi, muşcă... e ca şi cum aceste două părţi din mine, antagonice, nu mai ajung o dată la un consens. Eu ştiu ce am de făcut, dar nu fac!!!

De ce? Şi cum pot face ca să fac ceea ce am de făcut?

Alegeţi o situaţie în care vă e greu să iertaţi ceva cuiva şi cereţi ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi câte două minute până veţi simţi o schimbare.

Doamne, ajută-mă ca de azi înainte, timp de două minute eu să-Ţi cer Ţie ajutorul să fac seminarul până la sfârşit, să mă ajuţi să iert, să ajungi Tu în fiecare cotlon întunecat din mine, cu lumina Ta, să mă ajuţi să mă iubesc şi să văd în mine ceva bun, pentru că maica Siluana a zis că Tu mă iubeşti şi pe mine, şi deci trebuie să fie ceva şi de capul meu... Arată-mi ce iubeşti Tu în mine. Amin.

În Sfânta Săptămână a Patimilor Mântuitorului scrieţi (un mic eseu) în ce relaţie sunteţi acum cu Dumnezeu.

Postul Mare. Post cu rugăciune, cu speranţă. Dar vin şi ele, gândurile negre, mi se aşează pe umăr şi-mi croncănesc lucruri urâte la ureche. De ce întotdeauna ispitele sunt mai mari în Post? De ce pornesc la drum la începutul Postului cu gânduri mari şi apoi mă împleticesc pe drum şi zic... "Doamne, n-am făcut nici o brânză de capul meu, iar am căzut!"... Toate Mirelele din urmă mi-au dat târcoale, omul vechi din urmă m-a chinuit cu gânduri, cu regrete, cu senzaţii nefireşti. Într-una din nopţi, am plâns mult. Altfel decât de obicei. Intens şi dureros. Şi nu puteam decât să-I spun: "Scapă-mă! Mai bine mor decât să fiu iar cum eram!! Şi apoi gândurile acelea, aproape rostite, ţipate înăuntrul meu... ŞI PENTRU MINE AI MURIT, NU? Scapă-mă!"...

E săptămâna Patimilor. Părintele mi-a spus să încerc să mă rog mai mult săptămâna asta... E săptămâna Deniilor. În fiecare seară îmi pare rău că nu am fost la Denie şi mă ruşinez când aud de oameni ocupaţi, care fac totuşi sacrificii şi merg... În Joia Mare, când s-a scos Sfânta Cruce din Altar, mi-am dorit mult să merg, să fiu acolo. Dar timpul zilelor mele, încărcate şi stresante, s-a derulat împotriva mea parcă, şi iată-mă în Joia Mare, cu televizorul deschis, uitându-mă la Denie, târziu şi dorindu-mi să fiu şi eu acolo. I-am spus doar "hai" lui Dragoş şi atât a aşteptat. Era târziu, precis se terminase. Nu e nimic. Hai totuşi. Am ajuns la Mitropolie. Am apăsat clanţa şi uşa s-a deschis. Nu se închisese încă... Am intrat. Am făcut doi paşi. Am făcut cruce. Am ridicat privirea şi am amuţit. El era acolo, mă aştepta. În faţa mea, la înălţimea mea şi a minţii mele. Dacă aş putea picta cu ochii minţii mele scena aceea, aş face-o, pentru că descrierea mea păleşte în rândurile acestea, în faţa "vieţii" din amintirea mea. El era acolo, pe cruce. O cruce mare şi neagră. Se arăta tuturor, cu capul într-o parte, cu ochii închişi, cu trupul întins pe cruce. Mă aştepta şi pe mine... Nu fusesem la Denie dar El mă iertase deja. N-am ştiut ce să-I spun... M-am aşezat în genunchi şi am tăcut. Ce să-Ţi mai spun, Doamne? Ce pot să spun? Doar noi Ţi-am făcut asta... Uite ce Ţi-am făcut noi Ţie...

Doar atât îmi trecea prin mintea asta a mea. Atât putea scoate din el creieraşul ăsta al meu care se dă aşa de mare cu alte ocazii... O fată trece pe lângă mine şi filmează prin Mitropolie. Îl filmează pe El, pe mine în faţa Lui. Mă simt mizerabil. Îmi vine să mă reped la ea şi să-i smulg camera din mână şi s-o iau de plete sau de urechi, să-i şterg zâmbetul ăla ironic şi deştept (pe care l-am văzut de multe ori în oglindă...) de pe faţă şi să-i urlu: "UITE!! Dă-o-ncolo de cameră, cască ochii la El şi vezi!"... Dar n-am făcut asta... Am plecat ochii în pământ şi am stat cu El. Şi mi-era milă şi Îl iubeam foarte mult... Asta am simţit. Şi am mai simţit un răspuns important la o întrebare pusă plângând, într-o seară dureroasă... "Da, şi pentru tine am murit!". Şi-aş mai fi vrut să fie toţi cu mine acolo, în genunchi în faţa Lui, să le spun tuturor oamenilor: "Veniţi!"...

M.