Maica mea dragă, eu le-am creat!
S.
Pale de lumină
Totul e în mare parte deprimant, ceaţa densă persistă peste întreaga omenire, culoarea dominantă este gri, însă... parcă ceva se întrezăreşte... o scăpare, o undă de lumină caldă, necunoscută, dar prietenoasă, drăgăstoasă... Provine de undeva din văzduh, din depărtare... Fremătătoare se lasă purtată de vânt - împletindu-se devine un fir de lumină nesfârşit pe abisul cerului, liniştea domneşte peste întreaga viaţă, o uşoară adiere de vânt îmi sărută faţa elegant, iar apoi, coafându-mi pletele, zboară...
Poate că mohoreala specifică precedentelor anotimpuri m-a acaparat intens, obişnuinţa... însă ceva m-a trezit dintr-un somn profund, monoton, neplăcut... şi abia acum observ splendoarea ce mă înconjoară... A înviat făptura - viaţa...
Şi toată această profunzime e un mister mult prea fascinant, intens, pentru a fi înţeles întru totul! Un fir de iarbă modelat atât de meticulos e uimitor, iar apoi restul... graţia florilor - nişte balerine-n vânt, hora petalelor - o fantezie, dansul copacilor, straie de sărbătoare...
Împletirea luminii cu vântul, pământul, nunta simplă şi curată dintre trup şi suflet, dintre divin şi omenesc... Parcă totul soseşte dintr-un basm. Mii de licăriri se întrezăresc prin dansul vieţii... Totul îmbie la veşnicie! Soarele, undeva departe, ascuns după nişte noduri aproape transparente, mă invită la dans, un vals nesfârşit... Mă las în voia totului - e ceva mai presus de mine... O chemare eternă, infinită, continuă...
Cad răpusă la pământ, visul unei primăveri veşnice...
Adevărata bucurie
Discret şi rafinat, peste micimea caselor, neînsemnate într-un final, portocaliul cer, parcă în flăcări, de lumină... lăsându-se tot mai în jos, îndepărtându-se tot mai tare, se risipeşte treptat în mii de culori tot mai vagi! Acesta este înlocuit subtil de un val albastru, atât de pur şi nuanţat, asemănându-se unui copil!
Micile bucăţele, parcă rupte din soare, licăresc uimitor de puternic... paradă steluţelor, una şi una!
Concertul brotacilor a început nu demult, însă existent de-o veşnicie, se înteţeşte cu o repeziciune firească, alăturându-se greieraşii cu viorile sau chitările, zburătoarele cu zumzetul, târâtoarele cu gândul!... Florile, luna, soarele - obişnuiţii spectatori, aplaudă veseli, fredonând într-un gând!
Plimbarea de seara, în special vara, una dintre cele mai plăcute şi indispensabile ocupaţii!
Parcă undeva în zori mă aşteaptă, mă aşteaptă cineva, netezindu-mi calea cu lumina şi dragostea necuprinsă revărsată asupra întregii firi, acestea aducându-mi-le mie! Nepieritoarea frumuseţe, profundă, mereu bună şi drăgăstoasă, iertătoare şi netrufaşă, mi se dezvăluie în toată splendoare ei, cât pot pricepe!... Candoarea îmi vorbeşte în mii de culori, adevărata candoare, devenind una cu mine, izvor de iubire, lumină, înţelegere!...
Adevărata bucurie este a mea, este în mine, este în totul!... N-o pot pierde, nu-mi poate fi luată, suntem una!
Deseori ceea ce se vede este aparenţă, iar dincolo de ea se ascunde ceva, ceva neaşteptat, uimitor de frumos sau, din păcate, urât!
Această aparenţă n-ar trebuie să fie o limită a bucuriei, gândurilor!...
Draga mea Copilă,
Când mi-ai scris prima dată aveai 13 ani. Acum, din mai, ai 14. Aşa spui tu şi eu te cred. Dar citind creaţiile tale, ameţesc pur şi simplu de uimire! Cât poţi fi, cât puteţi fi de maturi, copiii mei dragi! Desigur, talentul îl aruncă pe om mult mai departe şi mai adânc în propria lui viaţă decât jocul aparenţelor. Dar totuşi... Da, am văzut copilul din tine şi îl văd atunci când îmi povesteşti despre suferinţele tale şi chinul pe care îl trăieşti aproape zilnic. Văd acolo, de multe ori, şi exagerarea specifică unui copil, şi acea dorinţă, aproape pretenţie, ca el să fie crezut şi mângâiat imediat! Şi atunci, poate apărea ispita să-ţi dau o lecţie de asumare a responsabilităţii, lecţia mea de trezire la realitate a oricărui amăgit că această lume ar putea conţine în ea soluţia la durerea omenească. Dar nu pot face numai asta, Slavă Domnului, pentru că în cuvintele tale, şi mai ales în creaţiile tale, răzbate ceva ce parcă n-am reuşit să aud până acum în plânsul copiilor răniţi care îmi scriu: "Durerea mea este şi durerea ta şi durerea fiecărui om viu de pe pământ! Nu treceţi mai departe! Ştiu, ştiu, că de vei întreba de mine, acasă şi la şcoală, vei putea alfa că sunt un "copil rău". Ştiu, dar asta nu face ca durerea mea să fie mai mică sau mai puţin adevărată. Ascultă! Durerea mea e şi durerea ta. Nici tu nu eşti un om bun şi, şi pe tine te doare asta!".
Doamne, de câte ori nu trecem mai departe pe lângă plânsul unui copil pe care-l putem chiar numi răsfăţat sau exagerat?! Şi dacă noi trecem mai departe, ce va face copilul bolnav de neiubire? O va căuta, desigur, acolo unde nu este şi în felul în care i se oferă pe "piaţă".
Şi dacă acel copil nu L-a aflat pe Dumnezeu încă, cine va povesti durerea şi suferinţele prin care va trece, agăţându-se de iubiri amăgitoare?
Cine le va învăţa pe fetiţe că băieţii nu pot oferi iubirea pe care n-au primit-o de la părinţi, sau pe care n-au învăţat s-o dăruiască în familie?
Cine-i va învăţa pe băieţei că ceea ce numesc ei iubire şi pretind de la fetiţe e opusul iubirii, de vreme ce ei asta văd în filmele de "dragoste"?
Cine-i va ajuta pe copiii noştri să nu dorească să se autodistrugă, de vreme ce nimeni nu-i zideşte şi nu-i învaţă să fie fericiţi?
Zilele trecute, un băieţel mă întreba ce cred despre copiii care vor să se sinucidă şi chiar o fac. Şi mărturisea că şi el s-a gândit la asta. I-am spus atunci, ceea ce repet şi acum, că acel copil nu vrea să se sinucidă, nu vrea să moară, ci dimpotrivă, vrea să trăiască, vrea să poată trăi. El vrea să atragă atenţia părinţilor că felul în care e iubit, nu e iubire. Strigă în felul acesta la cei din jur, după ce a "răguşit" tot strigând în multe alte feluri, că suferă şi că se simte singur. E un strigăt de disperare, e o cerere de dragoste. Sau, uneori, un gest de răzbunare! Ajung în iad? Sau încercă să evadeze din iad ducându-l cu ei în braţele Dumnezeului Iubire de Care n-au auzit? Să nu ne amăgim, oameni buni! Noi vom merge în iad în locul lor! Cine le-a vorbit lor despre rai şi iad? Cine le-a vorbit despre viaţă şi moarte şi despre sensul lor? Nu pe tine te întreb, Puiuţul meu drag de paisprezece ani, ci pe mine şi pe toţi adulţii zdraveni la cap şi la inimă din această lume peste care, cum spui, persistă ceaţa groasă a nepăsării şi a nesimţirii. Şi nu întreb cu judecată, ci cu milă şi cu durere şi cu nădejde că ne vom trezi şi vom învăţa să auzim durerea copiilor noştri şi să luăm aminte la ea. Nu e, de fapt, decât durerea noastră, negată, înecată în patimi, turnată în sufletele copilaşilor noştri de la care nu mai aşteptăm, când nu-i abuzăm, decât să ia note de zece!
Ce aştept acum de la adulţii care, eventul ar citi acest mesaj? O nebunie pur şi simplu. Dar singura salvare posibilă pentru noi toţi: să cădem în genunchii să cerem iertare lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre, să ne pocăim şi să-i rugăm pe copiii noştri să ni-L arate pe Dumnezeu!
De unde ai aflat tu de Dumnezeu, fetiţa mea iubită?
Sărut mânuţa părintelui care te creşte în locul părinţilor tăi în Biserică şi te îmbrăţişez cu dragoste şi recunoştinţă şi te rog, te rog, să continuăm lecţia noastră prin care doresc să devii responsabilă şi vitează, ca să ajungi la bucuria care se întrezăreşte prin negura în care trăieşti acum!
Cu drag şi respect,
M. Siluana