Măicuţă dragă, iată că îndrăznesc să vă scriu din nou... vă rog din suflet dacă puteţi să mă sfătuiţi... iată despre ce aş vrea să vă vorbesc:
Într-un mesaj de pe site-ul dumneavoastră scriaţi unei fetiţe care avea 12 ani următoarele: "Trebuie să învăţăm să nu cerem de la ceilalţi sentimente pe care nu le au". Maică, iată că deşi vă adresaţi unei fetiţe de doar 12 ani, eu parcă m-am simţit a fi acea fetiţă... Pe ea o învăţaţi primii paşi în relaţia cu ceilalţi. Eu trec prin astfel de situaţie. În sufletul meu mereu este o mare dorinţă de a comunica cu cei din jur, de a le oferi multă dragoste... dar ce se întâmplă uneori?
Parcă le ofer dragoste, înţelegere numai celor cărora vreau eu şi nu tuturor. Îmi dau seama că sunt egoistă. De ce pe unii îi tratez cu dragoste iar pe alţii nu?
Eu tot timpul am aşteptări de la cei din jur, adică dacă fac ceva pentru cineva vreau ca şi celălalt să facă ceva înapoi, adică să îmi răsplătească fapta... iarăşi o dovadă de egoism...
Ştiţi ce aş vrea? Să aştept de la ceilalţi numai ceea ce Bunul Dumnezeu vrea să îmi dea. Dar este greu pentru mine deocamdată să accept ideea asta, deşi ştiu că aceasta este cea mai bună idee şi că oricât am încerca noi să ne zbatem şi să facem diferite lucruri prin care ceilalţi să ne bage în seamă, de fapt, Bunul Dumnezeu ne trimite prin ceilalţi doar ceea ce vrea El să ne trimită.
Acum ce mai rămâne de făcut? Iată o întrebare la care aş vrea să îmi răspundeţi...
Maică, cum putem să învăţam să fim smeriţi cu toţi cei din jur? Cum se aplică smerenia în relaţia cu oamenii?
Am multă energie atunci când vreau să arăt ceva cuiva. (Aş da un exemplu: chiar atunci când stau de vorbă cu un băiat care îmi place, dar nu mai am energie atunci când trebuie să fac lucruri care deocamdată îmi sunt necesare, de exemplu învăţatul pentru bac). Aş dori să-mi recanalizez energia acolo unde trebuie, pentru că ştiu că deocamdată la vârsta aceasta de 19 ani nu mă simt în stare să privesc lucrurile aşa cum sunt ele în realitate.
Ce trebuie să fac eu la vârsta aceasta de fapt?
Vă mulţumesc. Doamne ajută!
Sabina
Sabina mea dragă,
Întrebarea ta e fundamentală şi nădăjduiesc să-mi dăruiască Domnul un răspuns pe măsură.
Tu observi în tine o dorinţă tot mai mare de comunicare şi de iubire. Spre deosebire de mulţi care sunt centraţi doar pe a fi iubiţi, iată, tu ceri să iubeşti tu. La prima vedere am putea crede ca tu ai ieşit din capcana egocentrismului şi că faci primii paşi spre dăruirea de sine pe care o cere Domnul de la noi ca să fim ca El. Dar, suferinţa care urmează ofertelor tale este un semn grăitor că eşti victima aceluiaşi vrăjmaş al fericirii umane: egocentrismul.
Da, copila mea iubită, ai intuit minunat că fericirea nu poate veni decât din dăruirea de sine, din comunicarea cât mai deschisă, mai transparentă cu celălalt. Dar cine este celălalt? Este el aproapele meu? Este El chipul lui Dumnezeu care mi se propune pentru a fi iubit şi slujit după poruncile divine? Sau este alesul gusturilor mele şi oglinda de care am nevoie ca să mă văd cât sunt de bună şi frumoasă? Voi vedea adevărul după cum voi reacţiona la atitudinea acestuia. Dacă atunci când cel din faţa mea nu răspunde aşteptărilor mele, ba chiar începe să devină o oglindă necruţătoare a defectelor mele ascunse, eu mă supăr, sufăr şi mă simt nedreptăţită şi dezamăgită, e semn că nu m-am dăruit pe mine, nu am iubit în numele Domnului, de dragul şi pentru mântuirea şi bucuria celuilalt, ci pentru mine. Dacă, în faţa acelei atitudini, voi simţi durere dar nu şi dezamăgire, ci voi lua durerea ca semn că am aşteptat ce nu trebuia de la cel din faţa mea, evenimentul va deveni dătător de viaţă nouă. Voi învăţa să primesc şi să privesc lumea şi oamenii aşa cum sunt în realitate şi voi respecta această diversitate oricât de dureroasă ar fi pentru mine şi dorinţele mele. Voi deveni conştientă că nevoia mea fundamentală este să iubesc şi să fiu iubit real, aşa acum sunt eu şi aşa cum sunt ceilalţi, cu nădejdea că Domnul va lucra cu mine să devin tot mai puţin egoistă şi centrată pe plăcerile mele. Ce ai tu de făcut acum, copil iubit, este să accepţi durerea ce se naşte din orice relaţie vie cu cei din viaţa ta, ca dascăl pe Cale. Nu te răzvrăti împotriva ei, nu lua calmante, nu apela la surogate şi mângâieri mincinoase, nu acuza şi nu te acuza, nu scuza şi nu te scuza şi vei învăţa ce să faci cu ea, oferind-o Domnului printr-o lucrarea lăuntrică a harului. Nu eşti prea mică pentru asta. Acum e vreme acestei răstigniri a egoului şi învierea sinelui tău care vrea să-L urmeze pe Domnul! La început nu va fi uşor, fie pentru că suntem obişnuiţi să ocolim orice efort, fie pentru că n-am gustat din bucuria care ne vine prin cruce dar, încet încet, vom înainta pe Cale sub oblăduirea blândă şi delicată a Domnului, Care ne iubeşte şi ne învaţă să iubim ca El şi cu harul Lui!
Cu drag şi încredere,
M. Siluana