Iubită Maica mea,
Am să povestesc cum am trecut acest Post al Paştelui-primul post al meu cu adevărat creştin.

Deşi mi-a fost foarte greu-au fost şi momente deosebite la care mă gândesc cu recunoştinţă. Din prima săptămână de post am avut probleme de sănătate - ba cu dinţii, ba cu spatele şi în penultima săptămână cu o bronşită urâtă cu început de pneumonie. De asemenea la serviciu am avut foarte mult de lucru, cu stat până seara şi când nu stăteam, cu un ritm de muncă foarte alert şi consumant căci se făcea închiderea de an, iar apoi închiderea de trimestru. În toată această vreme-am "strecurat" între aceste probleme şi obligaţiile casnice o viaţă de rugăciune şi participarea la slujbe, pe care o resimţeam ca ruptă din carnea mea. Pentru prima dată am aflat de existenţa lor şi am participat la Canonul Sfântului Andrei, la Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, la Liturghiile de pomenire a morţilor de sâmbăta şi la slujbele Deniilor. Continuând participarea săptămânală la slujbele de Maslu, cu drag îmi aduc aminte de una deosebită la care, de fapt, numai prin insistenţa mea am participat căci mă ţinuseră la serviciu până la 7 seara-iar Maslul începuse la 6-şi mă resemnasem şi voiam să merg acasă, căci de la 8 aveam programare la dentist. Când am trecut pe lângă biserică am zis: măcar să intru să mă închin-şi am intrat, şi acolo tocmai urma să se citească o Evanghelie şi am strigat către Domnul: Doamne am ajuns târziu aici şi nici nu pot să rămân, te rog acoperă-mă cu patrafirul ca să se coboare şi peste mine Duhul Tău cel Sfânt-şi minune, deşi era foarte multă lume, unul dintre preoţii slujitori şi-a făcut cărare printre oameni ca să ajungă până la mine şi ca să îmi pună patrafirul pe cap!

M-am spovedit şi împărtăşit des, aproape săptămânal, începând să gust şi eu din dulceaţa Trupului lui Hristos şi comparând modul meu de participare la Liturghie de acum de un an numai şi cu cel de acum, e ca de la cer la pământ. Liturghia a devenit părticica mea de rai trăită în viaţa asta şi când sunt acolo parcă nu îmi mai trebuie nimica din lumea asta şi pacea cea mai curată se aşterne pe sufletul meu.

Încă rememorez o anume noapte de priveghi la care am participat. Se citea nonstop Psaltirea la biserica aceea şi eu cu Ioana am fost de rând noaptea de la 2 la 4.

Deşi eram îngrozită că trebuie să mă scol noaptea şi apoi a doua zi să merg la servici, a fost una din nopţile cele mai minunate din post. Când m-am trezit în biserica aceea în care ardeau numai lumânările, stând în faţa icoanelor care păreau că prind viaţă şi citind psalmi, o bucurie dulce înflorea în inimă. Când a venit tura de după noi, au trebuit să mă tragă de mânecă să plec, că nu mă dădeam dusă de acolo. Acolo parcă viaţa mea avea alt sens, anume chiar sensul ei adevărat - de "ostaş" în slujba Domnului. Nici vorbă de oboseală, a doua zi eram mai proaspătă decât o floare de primăvară, nici nu am simţit nevoia de somn suplimentar.

Totuşi nu am fost scutită de asaltul gândurilor mele de hulă împotriva voii Domnului. Mi-am dat seama că aceasta este reacţia mea caracteristică atunci când trebuie să îmi tai voia mea, chiar dacă voia aceasta era după opinia mea spre bine, căci în afară de a participa la slujbe şi la activităţi cu biserica nu simţeam nici o "voie" specială şi le primeam pe toate cum vin. Doar cu asta nu mă puteam "împăca"- cu faptul că tocmai participarea aceasta îmi era cumva barată - şi atunci mă apuca furia şi îl învinovăţeam pe Dumnezeu.

Părintele Andrei-duhovnicul la care mă spovedesc şi care a fost acuma mutat la catedrală - aşa că dacă veniţi în Cluj, imposibil să nu vă întâlniţi cu dânsul - m-a susţinut şi m-a încurajat într-un fel minunat. Îndemnul lui principal a fost acela de a lăsa toate răutăţile în spate, de a mă ridica deasupra lor şi de a merge drept spre Dumnezeu.

Şi cumva am şi realizat că acele gânduri urâte nu mă reprezintă, că nu sunt eu, că îmi sunt "induse" având ca bază de pornire furia mea de a nu putea face ceea ce doresc mai mult şi că dacă reuşesc să mă împac cu soarta mea-care, de fapt, e una bună, plină de milă şi îndurare-atunci mă pot linişti şi le pot alunga şi mă pot lipi de Dumnezeu şi să stau acolo până "atacul" răutăţii dispare.

Erau şi serile duhovniceşti organizate de ASCOR-la care ţineam să particip, căci sunt tare ziditoare. A fost şi un părinte de la Craiova - părintele Ioan Picu Ocoleanu - care ne-a încântat cu modul liber şi neîngrădit de a gândi - şi care a povestit şi despre dumneavoastră-că aveţi rugăciunea pentru vrăjmaşi pe uşă-şi că o citiţi în fiecare zi.

Vorbind de vrăjmaşi-această insistenţă a mea de a participa la activităţile Postului mi-a dezvăluit un "vrăjmaş" pe care îl credeam prieten: anume soţul meu. Pe la sfârşitul Postului deja se criza când îi ziceam că merg la biserică. Până la urmă a scos "porumbelul" pe gură zicând că sunt "dereglată" şi că dacă mai insist cu biserica şi îl las singur, (deşi şi el e un om foarte ocupat şi nu are vreme să fie singur) se duce şi îşi caută alta. Am avut lungi discuţii cu el pe tema mersului la biserică-şi în primul rând l-am întrebat dacă crede că nu îmi fac îndatoririle casnice-şi a zis că nu e asta - de fapt chiar mă străduiesc mai mult să mi le îndeplinesc ca să nu aibă motiv să spună că neglijez familia. Până la urmă a lăsat tonul de ceartă, dar tot nu era împăcat, ci pur şi simplu a mai renunţat să comenteze, zicând probabil în sinea lui că nu are cu cine.

Ca să râdeţi puţin - în Vinerea seacă am fost la Denie şi noaptea spre sâmbătă am stat de am gătit şi sâmbătă dimineaţa m-am dus la Liturghie şi soţul meu văzând că merg şi în sâmbăta aceea şi-a făcut cruce şi a zis: "Doamne fereşte!".

În rând cu "minunile" acestui post, toate au fost minuni, căci şi faptul că afli adevărul din inima unui om tot minune se numeşte, a fost şi faptul că am primit în dar o icoană a Maicii Domnului. Ne-adus mie şi Ioanei un părinte de la mânăstirea Râşca câte o icoană care a stat 40 de zile în altar la biserica de acolo. Părintele zicea că noi cumpărasem icoanele şi le lăsasem la sfinţit dar vă spun că noi n-am cumpărat nimica.

Dragă Maică, icoana aceea e vie. Când mă pun în genunchi în faţa ei, ea mă priveşte cu multă compasiune. Îmi pun mâna pe ea şi apoi mi-o pun pe frunte şi simt harul cum se transferă de la ea la mine.

De Paşti am fost iar la mama, ca şi anul trecut. Tare m-am amărât de modul în care am petrecut Paştile!

Pentru nici unul din cei cu care eram Dumnezeu nu era prezent în acea sărbătoare! Am mers cu mama la Înviere deşi era foarte obosită şi nu prea avea chef. După ce am intrat în biserică şi a început Liturghia am văzut că nu mai are răbdare şi după vreo zece minute a trebuit să plecăm că o durea spatele. A doua zi, duminică, nici vorbă de biserică şi eu am urmărit slujba la televizor, cea de la Patriarhie. Am sperat ca măcar luni să mergem la biserică, dar a zis că nu e pregătită să meargă la biserică şi ne-am dus la plimbare cu maşina la şosea. Pe lângă toate acestea era acolo o atmosferă de permanent război, reproşuri continue, certuri permanente. Această atmosferă de ceartă am regăsit-o şi după ce ne-am întors de la mama căci ne-am dus cu socrul meu şi fratele lui la ţară şi cei doi bătrâni s-au certat non-stop, apoi socrul meu s-a certat şi cu soţul meu, şi într-un sfârşit şi pe mine m-a luat gura pe dinainte şi i-am zis că sunt sătulă de ceartă şi scandal iar el m-a jignit foarte tare. Ceea ce a fost mai rău, pe lângă faptul că eu am fost nevoită (sau n-am ştiut cum să fac) să trec aceste zile de Paşti în această atmosferă "lumească" din care Dumnezeu lipsea cu desăvârşire, înlăuntrul meu i-am judecat şi i-am învinuit şi am simţit că inima mea se depărtează de ei şi se răceşte. Mi-am dat seama că şi faţă de soţul meu simt un fel de depărtare, un fel de răcire a sentimentelor, ca şi cum am face parte din lumi diferite şi că această diferenţă ne depărtează, lent, dar sigur. Până acolo mi-a mers gândul, că ar trebui de fapt să-i las cu ale lor treburi şi să merg glonţ la mânăstire şi să nu mai plec de acolo.

Noroc că a trecut săptămâna (vai, era cea luminată!)- şi duminică am fost la Liturghie, m-am spovedit de toate "relele" acestei săptămâni şi m-am împărtăşit şi m-am uşurat. Acolo în biserică mă simţeam minunat, eram acasă, nu-mi trebuia nici mama nici tata nici soţ. Acolo le aveam pe toate şi gheaţa de pe inima mea, strânsă în săptămâna petrecută cu familia mea, s-a topit.

Nu am renunţat la seminarul iertării, doar că iar au fost toate aşa de înghesuite că nu am avut timp, dar sunt hotărâtă să mă reîntorc la el să-mi fac o zi anume din săptămână (probabil miercuri) în care să îmi rezerv o oră pentru el.

Acum că v-am zugrăvit aici viaţa mea aş vrea să vă cer un sfat: cum să fac să împac cele două "lumi" în care trăiesc? Cum să le reunific în inima mea?

Iertaţi această scrisoare lungă şi timpul cel mult pe care vi l-am răpit.

Vă sărut mâna, iubită Maică Siluana mea,

Cu mult drag,

Ildi