În trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou, observ atât de clar confuzia pe care o făceam între omul cel vechi şi trup. Pe zi ce trece înţeleg puţin mai bine că omul cel nou cuprinde, vizează întreg omul, trup şi suflet, la fel precum omul cel vechi viza întreg omul, trup şi suflet. Înduhovnicirea omului este doar într-o mică măsura stăpânirea celor ale duhului asupra cărnii - şi asta mai mult ca un efect (important, într-adevăr) decât ca scop final, cât mai degrabă stăpânirea omului celui nou, care a răstignit patimile şi a înviat în Hristos, asupra omului celui vechi. În iconografia bizantină se vede atât de bine asta. Chiar ieri am văzut la Sfântul Vasilios icoana Sfintei Maria Egipteanca, în care efectul postului se vede atât de clar asupra trupului ei. Însă numai cunoscând măsura în care sfânta căzuse în păcat (viaţa ei povestită lui Zosima, plus, cine ştie linia dânsei de neam, sau cât au tras sufletele celor împreună cu care a păcătuit?) ne putem apropia puţin de înţelegerea acestui exces al ei. Dar cine poate înţelege adâncimea păcatului nostru? Straturi, peste straturi, peste straturi, întărite peste inima noastră? Doamne, am văzut la Sfânta Parascheva, vineri, la Maslu, icoana sfintei, care ţine în mână "Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu". De atâtea ori am cântat în adolescenţă Fericirile fără să pricep nimic. Doamne, cât păcătuim, înţelegând Scriptura drept o colecţie de mituri şi cuvintele Scripturii drept o înşiruire de metafore. Dacă ar putea să ne urle mereu cineva în faţă: Acesta este adevărul, chiar aşa este! Şi probabil nu l-am crede.
Cel mai greu mi-a fost să înţeleg şi să accept că nu duc doar povara păcatelor personale. Mi se părea atât de nedrept. Pe zi ce trece, mintea şi inima mea acceptă tot mai mult această nedreptate. Le moştenim atât pe cele bune, cât şi pe cele rele ale strămoşilor noştri, pe verticala timpului. Iar pe orizontală, moştenim mereu prezentul celor împreună cu care trăim, faţă de care greşim mereu sau facem bine mereu. Suntem, ca persoane unice, deplin responsabili de modul în care ne raportăm la trecut şi la prezent. Cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos, cu atât suntem mai aproape de firescul vieţii noastre, cu atât reducem schizofrenia noastră interioară şi exterioară, cu lumea. Şi numai asumând cât de puţin suntem în stare, cu mila Lui, din această durere a noastră şi a lumii putem să începem să ne vindecăm şi să-i ajutăm pe ceilalţi.

Există un punct în care înţeleg că nu-l mai ajut pe celălalt cocoloşindu-l şi menţinându-l în căldicelul unei relaţii precaute, stătute, fade. Există un punct în care fac un gest prin care ies, fac pasul în afară, dar nu oricum, ci înainte, pentru că văd că celălalt, de frică, refuză asta, şi, cu rugăciune şi cu dragoste, cumva Dumnezeu îmi mângâie sufletul prin darul încrederii că celălalt, văzându-mă reuşind, va face şi el pasul înainte. Da. Există momente în care pasul nu-l mai putem face împreună, ci singuri, dar cu multă rugăciune şi credinţa că Dumnezeu nu-i va uita pe cei dragi. Altfel, celălalt va înţelege gestul nostru drept o lepădare de el, şi nimic nu este mai dureros şi mai groaznic decât să mă simt lepădat. Există o limită în care putem risipi frica celuilalt prin prezenţa noastră. Doar în cuprinderea iubirii Lui, Dumnezeu risipeşte complet teama. Cuprinderea mea rămâne atât de imperfectă...

Călin