Sărut-mâna, măicuţă!
... A fost o altă cădere, şi mi-e greu să o recunosc... Nu mi-e greu să renunţ la el, pentru că îmi înţeleg perfect GREŞEALA... Mă simt un pic şifonată, dar o merit... Este a doua tentativă de a reîncepe să vorbesc cu el, pentru că mă simţeam, ca într-o iluzie normal, bine să-i vorbesc mai ales din momentul când am început să simţim ceva unul pentru celălalt. Acum două luni începusem să-l caut din nou, după ce, după cum ştiţi, la sfârşitul verii îi spusesem că religia noastră e un motiv prea mare ca să nu ne stea în cale. Şi asta pentru că totul a fost cam vraişte în viaţa mea de când am început noul an, după ce-am făcut greşeala cu transferul la alt liceu... şi căutam un pic de înţelegere sau cel puţin să uit de câte mi se întâmplau şi câte trăiam fără să fiu capabilă să biruiesc multe căderi care au urmat şi multe înşelări...

Dar parcă a început să se trezească în mine şi omul nou, cum... nu ştiu, pentru că am făcut prea puţine eforturi şi am şi greşit parcă mai mult decât înainte şi încă sunt predispusă...

Prima dată când mă gândeam să reîncep să vorbesc cu el (acum vreo două luni), eram şi într-o perioadă de confuzie în credinţă... Începusem să mă gândesc la Adevăratul Dumnezeu, la Singurul Adevăr din toate religiile... Şi într-o zi am încercat să îmi pun sufletul în situaţia de a găsi ceva în Islam. Am început să citesc nişte lucruri din Coran şi despre această religie şi mă lăsam trăită de lucrurile care erau explicate. Dar mă simţeam din ce în ce mai întunecată şi cu adevărat mai slăbită, şi mi-am dat seama repede de acest lucru. M-am oprit simţind că nu este pentru mine, dar tot rămăsesem pe ideea că trebuie să fie Un Singur Dumnezeu şi deci eram tot confuză...

Dar Duminică, la Liturghie, mi s-a întâmplat ceva care nu ştiu sigur dacă mi s-a părut sau a fost o autosugestie sau o interpretare personală pentru a mă autoconvinge... Pentru că, deşi eram în neputinţa de a mă concentra cu tot sufletul la slujbă, cum şi sunt încă, m-au lovit parcă în creştetul capului cuvintele de la un moment dat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău", şi am simţit atunci că este vorba de Dumnezeul creştinilor, Mântuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos...

A fost ca o chemare, ca o poruncă rostită special pentru mine, care mi-a produs teamă şi am rămas în contemplaţie până la sfârşitul slujbei...

Momentele pe care le trăiesc în Biserică sunt unice pentru mine, pentru că simt că iau contact cu transcedentalul ... nu ştiu cât mi se pare sau cât am cu adevărat capacitatea asta, de fapt cât mi se descoperă... Dar pentru mine totul este real, de la prezenţa Sfinţilor şi a Maicii Domnului şi Mântuitorului, până la simţirea unei Alte... nu ştiu, alte Vieţi, care mă cheamă şi pe mine să O cunosc...

După această experienţă eram convinsă că NU aş putea vreodată renunţa la religia mea, chiar de-ar fi să nu găsesc putere să fac cu adevărat mai multe, deşi am început să-mi doresc şi mai mult şi să simt de fapt o Necesitate firească... Ştiam pur şi simplu că nu am nevoie de altceva în materie de religie. După asta am renunţat să-i mai trimit offline-uri, pentru că încă nu ne vorbisem online deşi încă ţineam legătura. Şi mi-am şters şi contul pentru id-ul de unde îl contactam. Şi m-am simţit mai bine deşi complet singură în timpul care a urmat, şi deşi am trecut şi prin mai multe care mi-au produs stări interioare cuprinzând toată gama de sentimente, am reuşit să-mi păstrez cumva voinţa de a urma Domnului şi am găsit un pic de mângâiere în rugăciune, în nevrednicia mea.

Sâmbăta trecută i-am scris din nou, de pe un nou id, cu gândul de a reîncepe o relaţie şi chiar de a mă implica şi mai mult decât până acum. Îmi luasem toate acele "precauţii" pe care vi le-am enumerat (să-mi păstrez religia, să-mi cresc şi copiii creştineşte dacă vom rămâne împreună)... dar în fiecare zi mă simţeam mai puţin încurajată la rugăciune. Începusem să accept ideile în felul acela, că poate el îmi este alesul... şi mă gândeam că va trebui să sufăr poate, de fapt ştiam că mă condamn singură la prea mult, dar găseam cumva putere să continui, crezând, de fapt mai mult vrând să cred, că merită.

Din fericire am avut cumva în minte, şi într-un colţ al sufletului, mereu cuvintele pe care le-aţi spus unei fete pe site:" Cum îţi dai seama dacă cineva de pe internet te minte? După faptul că te simţi "minunată" când vorbeşti cu el, şi că pe el îl vezi "cel mai minunat om de pe lume"!" - şi aici mă refer la toată povestea ca o minciună, atât minciuna mea către el cât şi a lui către mine, amândouă la fel de bine deghizate şi folosite pentru a dărui acest mare sentiment... dar într-un mod prea pământesc, pentru care ŞTIU că nu aş fi primit nici o binecuvântare de la Domnul, decât Milă poate.

Încă o dată m-aţi ajutat, atât cât aţi putut, dar care pentru mine a lăsat o amprentă şi mi-a oblojit un pic rănile care într-adevăr sunt adânci, şi asta şi din cauza mea foarte mult... Vă mulţumesc din suflet, şi vă rog să mă iertaţi pentru că v-am făcut să vă întristaţi din nou....

Sper ca şi căderea asta să fie spre îndreptare, şi să vă pot aduce bucurie când mai urc o treaptă spre Domnul...

Pentru Andra şi Mirela: Vă mulţumesc mult pentru prietenie, v-am simţit doar sinceritatea şi dorinţa de a mă ajuta, iar cuvintele voastre mi-au ajuns la suflet şi nu le-am respins, pentru că aveam mare nevoie de ele... Eu eram cumva în situaţia de a mă bucura pentru fetele care au scăpat de astfel de ispite de a rămâne cu cineva de religie islamică, pentru că am citit multe lucruri şi pe site-ul www.crestinortodox.ro, şi simţeam nefericirea şi neîmplinirea celor care au întemeiat o familie cu musulmani. Numai că eram destul de prinsă în plasa propriilor gânduri mincinoase şi iluzii perfecte...

Ştiam că am voinţa de a renunţa, dar nu vroiam pentru că mă amăgeam singură... Dumnezeu să vă binecuvânteze, şi să vă răsplătească pentru ajutorul pe care mi l-aţi dat din inimă şi pentru care vă simt surori în Domnul! O să vă am şi eu în rugăciune, atât cât sunt de apropiată de Domnul şi de Măicuţa Sa.

Vă mulţumesc mult Andra şi Mirela, şi Măicuţă Siluana. Îmi pare bine că există viaţa veşnică, pentru că ştiu că avem posibilitatea să ne întâlnim Acolo, şi cunoscând că există oameni atât de minunaţi în lumea asta de care mă săturasem odată şi eram pe punctul de a renunţa la a mai trăi în ea, mă motivează puternic să continui să lupt.

Cu recunoştinţă şi regret că v-am făcut să vă îndureraţi,

P.