De îndată ce sufletul reuşeşte să se desprindă puţin de sub tirania teribilă a contestării, a neacceptării: "De ce a făcut Dumnezeu lumea astfel şi nu altfel??", de îndată ce sufletul face o pauză în a mai lupta împotriva firescului, observ o normalizare, un firesc, o naturaleţe, o aşezare în albia îndelung dorită şi sperată a sufletului meu.

Nu ştiu cine este autorul acestei rugăciuni: "Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile aşa cum sunt, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba şi înţelepciunea să le pot deosebi", dar mi se pare că sintetizează aici o întreagă atitudine sănătoasă de viaţă. Privind în spate, observ cu stupefacţie că adesea am luptat să schimb la modul obsesiv ceea ce trebuia să accept cu seninătate, iar ceea ce trebuia schimbat cu curaj, am acceptat cu tristeţe şi resemnare. Cât despre înţelepciunea de a le deosebi... o aveam în acea formă ciudată şi răsturnată a confundării celor două. Şi încă o mai am.

Iată, când lupta absurdă încetează, Hristos începe să lucreze şi să schimbe. Mare este Dumnezeu! El ştie că fără El nu putem face nimic. Ştiu atât de bine că mă iubeşte, şi încă atât de mult. Mi-a trimis atâtea piedici insurmontabile, atâta chin şi efort şi suferinţă în a obţine şi cea mai mică realizare în ultimul timp, încât nu pot decât să mă gândesc cu recunoştinţă că a vrut cu tot dinadinsul să mă tragă către El. Nu ştiu de ce, pentru că în mod normal I-am întors spatele atât de categoric, vrând să fac voia mea. Dumnezeu ştie tot timpul că neatârnând de El, care este Sursa Vieţii, libertatea după care am tânjit o viaţă ar fi căpătat forme monstruoase. De când mă ştiu am tânjit după această libertate, într-o formă evident supradimensionată comparativ cu cei care mă înconjurau. Dar era o ambivalenţă dureroasă în mine, pentru că aveam nevoie de oameni, mă sprijineam pe ei ca pe nişte cârje, însă îi uram şi mă uram pentru că aveam nevoie de ajutorul lor. În general, din copilărie, am încercat să reduc la minimum minimorum dependenţele mele. Încă nu înţeleg de unde a provenit în mine această pornire. Începusem cu alimentaţia: am început să am o enervare teribilă faţă de faptul că aveam unele intoleranţe alimentare şi am făcut tot posibilul să le elimin. Am ajuns să mănânc orice, oricum, oriunde. Am ajuns să mă consider extraordinar văzând alergiile alimentare ale unora, indigestiile lor, preferinţele lor culinare de nesubstituit, unii cu lactate, alţii cu vegetale, alţii împotriva cărnurilor ş.a.m.d. Era o modalitate relativ uşoară de a mă considera superior faţă de ceilalţi, şi dădeam multă satisfacţie mândriei mele astfel. Câştigam mult timp personal şi rapiditate a asimilării nutrienţilor şi mă puteam concentra asupra lucrurilor "cu adevărat importante". Făcând toate astea de capul meu, nu puteam - cât de bine înţeleg acum! - să le fac la modul sănătos şi normal: plăteam un preţ greu, însă consideram că merită, atunci: fumam enorm. Cu victoria împotriva "calităţii" alimentelor, am căutat şi diminuarea cantităţii, astfel încât am crescut proporţional numărul de ţigări fumate. Am ajuns la trei pachete pe zi, în momentele finale ale acestei pseudo-asceze morbide. Trăgeam cu satisfacţie din ţigară şi râdeam în sinea mea văzând cum prietenii mei umblau cu stres şi cu grijă după diverse produse culinare. Totul îmi părea atât de simplu.

Iată patologia viciului şi demonismul patimii: căzut fiind, te crezi puternic şi intangibil. Doamne, de unde m-ai scos! Nu doar despre fumat vorbesc, ci despre starea mea morală. Fumând enorm, şi trăgând în principal fumul pe nas (iniţial datorită sensibilităţii plămânilor mei, ulterior am realizat că obţineam mai multă plăcere astfel) mi-am distrus simţul mirosului. Cum trăiam în primul an de facultate într-un mediu destul de mizerabil, în cămin studenţesc, lipsa mirosului m-a scutit de neplăcerile de a simţi diversele emanaţii care pluteau în aer. Iată, eram cu un pas mai aproape de acea "libertate". Da, libertatea pe care o dobândeam nu era prin trăirea frumoasă a vieţii sau prin despătimire, ci prin aplatizarea structurilor mele fiziologice şi sufleteşti de percepţie. Nu am reuşit să merg prea departe în această direcţie nebunească, cred că Dumnezeu şi o puternică iubire de echilibru, de viaţă, sănătate şi frumos sădite în mine de El nu m-au lăsat să mă mutilez prea tare nici fizic, nici psihic, pentru a dobândi acel fals control asupra corpului meu şi asupra pornirilor mele interioare.

Din nou, îmi aduc aminte atât de clar că mă luau pe dinainte emoţiile şi sentimentele şi adesea îmi spuneam în sinea mea: trebuie să impun dominaţia raţiunii, a minţii, a intelectului asupra a tot ceea ce sunt, trebuie să devin rece şi insensibil şi numai aşa voi putea reuşi fără greş în ceea ce-mi propun. Îmi uram slăbiciunea "muierească". Tata urla din interiorul meu adesea "Eşti o tufă, eşti o muiere bleagă!". Avea o ură extraordinară în priviri când mă prindea de piept, mă strângea şi-mi urla asta. Eram o păpuşă fără oase în mâinile lui uriaşe, o cârpă. Sufletul meu de copil se asocia cu mama, care era mereu dominată, lovită, insultată, umilită. Ce ciudat! Se întâmplau două fenomene în sufletul meu: Eram mama mea, adică eram într-adevăr muiere bleagă, dar în acelaşi timp simţeam în mine dându-mi târcoale ispita de a ucide, care era finalul urii şi al mâniei pe care tata le stârnea în mine, nefiindu-mi de fapt tată, ci tiran şi despot întunecat al unui regat (familii) al violenţei, alcoolismului şi al fricii. Sufletul meu de copil bănuia cumva că dacă se lasă infestat de această ură va muri. Dar am crescut cu sămânţa acestei uri împrăştiată peste tot în sufletul meu, astfel încât, în disperare de cauză, simţind cum prinde rădăcină şi începe să dea "roade" prin resentimente, dorinţa de răzbunare, dorinţa de a domina, începeam disperat să-mi transform sufletul în pământ pustiu şi arid. Nu creştea nici buruiana otrăvitoare şi ucigaşă, dar nici grâul cu spice frumoase. Era un efort sortit finalmente eşecului, pentru că anii treceau şi eu creşteam atât de deformat şi atât de nearmonios, de ne-firesc. Multe seminţe ale acestei uri au început să crească şi nu le-am mai putut opri, iar dacă le-aş fi smuls, le-aş fi smuls probabil cu bucăţi de carne şi de sânge, aşa că am încercat să le dirijez creşterea, să le tund, să le deviez, să le dau aparenţa de plante inofensive. Creşteau amestecate cu cele bune, împletite unele cu altele.

Doamne, din nou, atât de plin sensul acestui cuvânt: fără iubire ne sinucidem crezând că ucidem omul cel vechi. Fără iubirea lui Hristos nu există vindecare. Şi, ce este mai minunat, această descoperire atât de târzie, Doamne, atât de târzie şi totuşi atât de devreme: fără iubirea lui Hristos nu putem începe pocăinţa, adevărata pocăinţă ca bucurie a întoarcerii fiului risipitor către tatăl său. Iar adevărata pocăinţă a fiului risipitor a fost după ce tatăl său l-a primit în iubirea Lui.

Cred că până ce nu înţelegem că Tatăl stă mereu cu braţele deschise nu putem să fim vindecaţi.

Am adesea momente în care mă pocăiesc cu spatele la Dumnezeu, stând în genunchi, cu fruntea lipită de pământ, dar întors, răsucit în încăpăţânarea mea atât de omenească, şi ştiu că El este Acolo, la Răsărit, în lumină. Dar eu stau cu îndârjire cu faţa spre apus şi nu mă întorc decât din când în când către Iubirea Lui. Cam aşa simt. Nu pot să explic mai bine ceea ce simt.

În sfârşit înţeleg puţin cu sufletul. Pocăinţa mea, făcută egoist, individual, cu spatele la Dumnezeu, nu este răscumpărare! Hristos a plătit deja pentru păcatele mele! Tot ceea ce trebuie să fac este să mă întorc către Dumnezeu. Doamne, cât de greu este ca, văzând puţin din adâncimea păcatului, să nu simţi nevoia teribilă de a fi pedepsit! Noi, oamenii, vrem pedeapsa, o căutăm sau o aplicăm celorlalţi în atâtea forme vizibile şi invizibile, pentru că nu putem metaboliza răul şi suferinţa pe care am produs-o sau care ni s-a produs. Adesea coborâm (sau îi coborâm pe ceilalţi) în cele mai adânci forme ale mizeriei şi suferinţei cu o deplină convingere interioară că o merităm (sau că merită), ca pedeapsă. A sta în mizerie şi suferinţă şi pedeapsă fără gândul la Dumnezeu, fără a dori iertarea Lui, fără a te preocupa măcar de posibilitatea iertării este o mare ispită a celor care trăiesc cu un adânc sentiment de culpabilitate bolnavă.

Canonul de umilinţă nu este pedeapsă pentru păcatele mele, ci este ajutor pe drumul către vindecare şi întoarcere acasă.
Metaniile sau postul nu sunt autoflagelări, nu sunt nici plata păcatului, nu sunt nimic din toate prejudecăţiule mele omeneşti revendicative şi vechi-testamentare.

Deşi teoretic lucrurile îmi erau "clare", în adâncul sufletului meu am crezut întotdeauna că Hristos a luat asupra Sa doar păcatele umanităţii de până la El. Nu am înţeles niciodată cu toată fiinţa mea că Jertfa Lui transcende istoria până în mine, până în prezentul meu, care devine prezentul Lui.

Prin Învierea Lui, Hristos coboară şi în iadul meu acum, astăzi! Şi îi ridică de acolo pe toţi străbunii mei. Iată legătura de neam. Iată, fiecare copil are în sine, de la Dumnezeu, speranţa de mântuire a întregului său neam.

Doamne, tainice sunt lucrurile Tale şi mă înspăimânt în faţa Ta. Slavă Ţie!

C.