Era o bătrână cocoşată şi urâtă, hâdă, care căuta în gunoaie după resturi alimentare. Fufa o numeam, Doamne, îmi aduc aminte numele sau porecla ei.
Locuia retrasă într-o casă care ni se părea tot timpul sumbră, zvăpăiaticilor care alergam prin lumea copilăriei. Circula în legătură cu ea o legendă cum că explozii sau o explozie anume o înnebunise. Se mişca încet, covârşită, cu spinarea aplecată, printre blocuri, printre tomberoane. Apariţia ei provoca în aproape toţi copiii de cartier comunist o mobilizare spontană de adunare în jurul ei în cerc.

Unul venise cu ideea să strige Bum! şi de atunci, de fiecare dată când apărea, grupul nostru striga Bum! Fiecare strigăt îi provoca o spaimă incredibilă care o făcea să ridice mâinile şi să urle cât o ţineau plămânii. Nu era milă în nici unul dintre noi.

Îmi aduc aminte că m-am apropiat oarecum rezervat de toată această scenă. Priveam alergătura lor în jurul ei şi aveam o reţinere, ceva nu-mi plăcea, dar îmi spuneam că suntem doar copii, că nu facem nimic rău. După câteva clipe de ezitare, mi-am spus: "Oare cum ar fi să strig şi eu o dată bum?", să văd cum e, toţi o făceau, de ce nu aş fi făcut-o şi eu? Păreau că se distrează cu toţii atât de bine, râdeau pe seama ei, erau entuziasmaţi, ba chiar unii mai curajoşi se apropiau de ea din spate şi strigau bum! de aproape, iar efectul spaimei ei era maxim. Şi am făcut-o. Am ieşit din reţinerea şi din rezerva mea, şi am început şi eu să alerg în jurul ei şi să strig bum!

Doamne, ce s-a întâmplat atunci!? S-a oprit, şi cum avea capul aplecat în faţă, l-a întors spre stânga, către mine, m-a privit cu o privire stranie şi mi-a zis: "Şi tu?" M-am oprit. Am simţit o stare de revoltă incredibilă! I-am strigat: Da! Şi eu! CE? Eu n-am voie? Eu sunt mai prost? Toată lumea se distrează şi se simte bine, iar eu nu? Mă observase, Doamne. Incredibil! Eram absolut convins că nu avea cum să observe că mulţimii de copii care se agitau în jurul ei se mai adăuga unul. Dar ştiuse tot timpul ce e în sufletul meu, iar acel şi tu nu a fost unul de acuzare, de reproş, ci unul de suferinţă şi resemnare: "Până şi tu, până şi tu?" Şi îmi părea doar o bătrână retardată şi nebună, mizerabilă şi incapabilă de a înţelege ce se întâmplă în jurul ei.

Doamne! Erai acolo, atunci. Şi erai mai deplin în ea, în mijlocul acelei batjocuri, decât, poate, în multe biserici în care am intrat să Te caut. Şi eram cu toţii doar nişte copii, aparent inocenţi.

Şi eu... eu voiam să mă distrez şi eu. Să Te scuip şi eu. Să Te batjocoresc şi eu. Să-Ţi strig BUM! şi să te chinui!

C