Nu mai sunt disperată să fiu cu cineva, să am un partener... Sunt perfect conştientă că dacă disper iar, mă pripesc iar cu deciziile, iar nu aleg bine, iar sufăr etc. Cred că e pentru prima oară în viaţa mea când mă bucur de una singură şi mă simt bine fiind aşa. Îmi doresc, bineînţeles, să fiu cu cineva într-o bună zi, dar m-am gândit să-L las pe Dumnezeu să mă surprindă, să aducă în viaţa mea pe cineva potrivit mie. Plus că am mare nevoie să învăţ ce e iubirea adevărată, iar asta n-am să o învăţ niciodată aruncându-mă cu capul în prăpastie, din care pot ieşi mai mult rănită decât îmbunătăţită...
În al doilea rând, pot spune că starea mea de angoasă are şi o parte bună... Momentan e singura mea "unealtă" prin care gândul îmi stă conectat la Dumnezeu... Dacă mi-ar merge totul prea bine, sau bine, aş uita cât sunt de neputincioasă fără El. Plus că, în momentele de mare nemulţumire şi frustrare şi de"Doamne, de ce mie, de ce eu etc.?" îmi zic că putea să fie şi mai rău şi că tot ce am şi tot ce sunt e cu mult mai bine decât în alte situaţii nefericite... Mă străduiesc la aspectul ăsta să nu ajung ca fariseul care se compara cu vameşul...
În al treilea rând, am început să mă bucur de Sfânta Liturghie... Mă străduiesc să fiu cât mai atentă, să învăţ părţile ei, cântările ei, iar trăirile sunt foarte deosebite... Prind fire din ceea ce cred că înseamnă ea cu adevărat, iar unul din ele e starea de atemporalitate. Parcă atunci când sunt acolo în biserică nu mai contează nici ce am făcut până să ajung acolo, nici ce voi face după ce ies de la slujbă, ci contează doar clipele alea nepreţuite, în care stau prezentă cu toată fiinţa, clipe în care realizez că acolo e tot ceea ce contează şi tot ceea ce m-ar putea întregi pe mine.
În concluzie, se adevereşte că tot răul e spre bine. O revelaţie importantă în acest sens e că atunci când păţesc ceva "rău", îmi dau seama că după experienţa asta nu poate să iasă decât ceva bun. Nu ştiu cum, dar în mintea mea logica asta este, nu poate să ţi se întâmple ceva rău fără să nu ai parte de un folos din acest lucru... CE PROVOCARE! Ce bucurie! Îi mulţumesc Domnului că mi-a deschis ochii să văd aşa lucrurile...
I.
Draga mea Copilă
Îţi mulţumesc mult pentru mesaj. Întreg e o mărturie a unui suflet viteaz care învaţă "meşteşugul Bucuriei"! Îţi mulţumesc şi îţi mărturisesc că e o permanentă uimire pentru mine cum lucrează Domnul cu fiecare suflet. Altfel! Da, sunt tot atâtea căi ale Bucuriei Sfinte câte inimi omeneşti sunt! Cum spune şi Sfântul Isaac Sirul:
"Hristoase, Cel Ce eşti Ţelul Căii sfinţilor, arată-mi Calea Adevărului care trece prin inima mea şi, prin dulceaţa gândului la Tine, fă-mă să umblu şi să merg spre Tine până ce voi vedea Faţa Ta!"
Fiecare dintre noi suntem purtătorii unui Sens întrupat în viaţa noastră, cuprinzând, incluzând biografia noastră. Când eşti conştient de scopul tău, spunea cineva, şi-ţi trăieşti planul tău de viaţă fără să imiţi pe altcineva, eşti viu şi plin de avânt şi viaţa are gust duhovnicesc şi toate probele devin etape de creştere. În faţa solicitărilor vieţii, pe care cei mai mulţi le numim necazuri, suntem invitaţi să ne descoperim răspunsul propriu, vocaţia personală. Altfel vom fi reduşi la cea pe care ne-o impune lumea aceasta şi putem muri ca nişte avortoni! Durerea noastră cea de toate zilele poate deveni durerea permanentei noastre naşteri întru Bucuria Sfântă!
Acum aş vrea să mă opresc numai la primul paragraf din mesajul tău. Îl citesc şi recitesc şi mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu! E în el o adevărată teologie a iubirii din perspectivă feminină! E acolo o atitudine pe care numai Duhul Sfânt o poate inspira! Şi înţelegerea mea vine în completarea unei înţelegeri recente, pe care am avut-o cu ajutorul lui Steve Acheson, formatorul nostul din seminarul privind Violenţa familială de zilele trecute. El spunea acolo, făcând şi o mică schemă, că în viziunea Bisericii, adică a lui Hristos Dumnezeu-Omul, bărbatul e cel investit de Dumnezeu să iubească femeia, aşa cum iubeşte El Biserica. Iubirea aceasta este dăruire şi slujire până la spălarea picioarelor. Femeia, ca şi Biserica, iubeşte răspunzând la această iubire şi slujind în modul ei specific şi născând şi crescând roadele acestei iubiri. Cel mai important lucru pe care îl pot face părinţii pentru copiii lor este să se iubească între ei. Numai această iubire îi va hărăni pe copii pentru a deveni şi ei capabili de iubire responsabilă şi slujitoare.
Aşadar, tu asta spui acum, în mesajul tău! Iată, te-ai hotărât să devii cu adevărat feminină, să aştepţi ca cineva să te iubească şi tu să răspunzi. Altfel vei suferi. De ce? Pentru că bărbatul căruia îi dai mai mult decât îţi oferă, va trăi ca un parazit pe iubirea ta şi va pretinde totul de la tine, deşi el va da foarte, foarte puţin, din ce în ce mai puţin.
Când femeia răspunde cererilor sexuale ale bărbatului, acesta crede că a dat tot şi pretinde şi el tot. Dacă se mai ajunge şi la a da "banii în casă", chiar nu mai înţelege ce ar mai putea da! Evident, e vorba de bărbatul imatur, care repetă ce a învăţat într-o familie imatură duhovniceşte!
Adevărat că aşteptând o asemenea iubire putem rămâne singure! Dar, să fie iadul singurătăţii mai greu de îndurat decât acela la prezenţei unui bărbat imatur şi tiran, subtil sau grosolan? Apoi, o fată poate ajuta un băiat să se maturizeze dacă nu-i va permite să ceară de la ea ceea ce i-a oferit o mamă extrem de grijulie, care l-a împiedicat să se maturizeze! Nici o fată nu ar trebui să accepte rolul de mamă în relaţia cu un băiat! Ea trebuie să fie ocrotită, nu el! Ea va naşte în el bărbatul, prin stimularea acestuia de a se maturiza, şi nu va creşte mai departe un bebe pe care, cu gelozie, i-l împrumută mama soacră, pentru că nu are încotro, că băiatul s-a făcut mare şi are nevoie şi de sex! Aici e drama multor căsnicii! Şi soluţia este numai creşterea şi maturizarea în Hristos Viu şi Lucrător în Biserica Lui!
Curaj, fetiţa mea!
Domnul să te binecuvânteze!
Cu drag şi încredere,
M. Siluana