Nu știu ce să spun maică, ce nedumerire sau durere să vă mărturisesc. O să încep totuși prin a mărturisi două experiențe pe care le-am avut și care-mi par atât de îndepărtate de parcă n-au fost niciodată.

Stăteam întins pe jos în camera mea cu sufletul străpuns de durere și-n același timp de o bucurie cum n-am simțit în întreaga mea viață. Durerea venea din conștientizarea păcatului din mine... îmi vedeam clar vina și locul în care mă aflu cu adevărat, iar bucuria din iubirea lui Dumnezeu și mila Sa pe care o simțeam. Eram întins parcă între două lumi: urâtul și Frumosul și știam atunci că nu mă pot bucura de Frumos dacă nu mă uit în direcția urâtului... Și m-am uitat și toate astea datorită iubirii Lui care-mi dădea puterea s-o fac. Și am urcat până-ntr-un punct în care am fost pus în situația să-mi desprind un drac de pe suflet - ăsta e singurul mod în care aș putea să descriu această experiență.

Un punct de cotitură în care a apărut un fel de părere de rău pentru eul pe care eram gata să-l omor de dragul lui Dumnezeu. Mi s-au pus în față toate plăcerile de care m-am bucurat și m-aș fi putut bucura și le-a concentrat într-o singură ispită. Cea mai mare ispită pe care-am simțit-o vreodată, menită să mă tragă în jos... aș fi spus că dacă mă întorceam, tot pământul mi s-ar fi închinat mie.

Am spus nu. Dar nu cu demnitatea unui stoic... înjurând și blestemând și strigând la Dumnezeu să mă scape sau să mă omoare mai degrabă decât să mă întorc de unde am pornit. A fost cel mai dureros lucru pe care l-am simțit vreodată. Am simțit cum a fost smuls răul de la rădăcină, dar care avea de data asta un caracter personal și l-am văzut umilit, înfrânt și i-am simțit ura față de mine, Dumnezeu, sine și tot ce există.

Iar atunci m-am simțit iertat. Eram cu ochii închiși în întuneric, dar nu vedeam decât lumină. Încă plângeam, dar durerea s-a transformat în altceva, nu mă mai simțeam în primejdie. Eram doar eu și Dumnezeu și iubirea Lui care venea în valuri alături de înțelesuri care știam că erau adevărate și exprimau realitatea. În rest... totul era o minciună și I-am cerut lui Dumnezeu să mă omoare. S-au mai pomenit infarcturi și pe la 16 ani, sau măcar un accident cerebral... orice doar să-și facă treaba. Ai mei s-or împăca cu ideea... timpul le vindecă pe toate. Știam că, dacă mă întorc înapoi în lume, o s-o dau prin gropi. Și-am dat-o... dar primele două săptămâni am simțit un exces de har. Aveam acces la o subțirime a minții care mă făcea să văd cumva înțelesul real din spatele lucrurilor și la niște gânduri care știam sigur că nu-s ale mele. Puteam să fac diferența numai dacă le comparam din punct de vedere calitativ. Ale mele erau cele pe care le spunea prostul din mine.

Nu mai știu sigur toate procesele și uneltirile ce m-au făcut să cad iarăși în păcat, dar țin minte că vocea aia diferită de a prostului din mine mi-a spus să mă duc la un duhovnic și nu m-am dus. Vedeam consecințele atât de clar și totuși prin amânări repetate am ajuns să nu mai merg. Eu... cela prost am învins și cu timpul, vocea aia clară s-a stins, la fel ca și viața mea duhovnicească care a avut câteva tentative pe alocuri de a se pune pe picioare, dar fără rezultate.

Cum am ajuns totuși să fiu întins pe jos cu sufletul străpuns de durere? N-am avut o educație religioasă reală... și cea pe care am avut-o mai mult m-a încurcat decât să mă ajute. Am avut totuși înnăscută o sete pentru cunoaștere și un nas fin pentru locurile unde pot găsi adevărul, deși mi-am pierdut mirosul biologic. Știam oarecum că în spatele Dumnezeului ortodoxiei se află mult mai mult decât mi s-a spus și că ceva îmi scapă. La 8 ani mi-am dat seama de lucrul ăsta când am fost pus de tatăl meu să-mi dau jos pantalonii de la pijama și s-o calc în picioare de trei ori pentru că m-am trezit cu fața la cearceaf. În felul ăsta anulez nu știu ce rău... Atunci i-am spus: săracă metafizică ai tată... bine, nu chiar, dar asta am simțit cel puțin. Am știut că nu are nici o legătură cu Dumnezeu și că tot ce am fost învățat până atunci s-ar putea să fie o parodie și n-am mai avut pretenția de la el să mi-L descopere, dar am dus totuși lipsa unei figuri paterne care s-o facă. Am stat în așteptare... iar cât am așteptat, lumea a făcut ce-a vrut din
mine.

Cu sufletul plin de păcate, simțeam vină față de un Dumnezeu potențial, un Dumnezeu Care mi-a scăpat, dar despre Care știam că există.

Am găsit acea figură paternă pe un blog care acum e desființat, în care se vorbea de masoni într-un videoclip intitulat parcă „Virgiliu Gheorghe - Dezvoltarea creierelor copiilor și tinerilor în lumea de azi”. Mi-a oferit coerență... am înțeles ceea ce se întâmplă cu mine și cu lumea de azi, a articulat ceea ce n-am putut eu să articulez, dar care se afla în adâncul meu, atât cu privire la ce mi s-a întâmplat, cât și la Cine este Dumnezeu. A vorbit cu compasiune față de noi, și m-a făcut să înțeleg că sunt o victimă și că nu-s rău irecuperabil. A vorbit și despre pocăință ca metodă de vindecare. L-am crezut și-am făcut ce mi-a spus, iar Dumnezeu a profitat.

A doua experiență nu-i chiar așa de plăcută. Aveam 18 ani și veneam de la liceu. Eram trist și pustiu și am fost lovit de o tristețe fără motiv. Am trecut prin dreptul casei mele și am avut un fel de viziune. Am simțit cum vila construită de părinții mei se transformă în căsuța de odinioară și văd grădina înflorită unde mă jucam care acum e acoperită de casă. Am simțit timp de 3 secunde cum eram când eram copil. Mi-am amintit atunci versurile unei melodii: „Dacă pozele-ar vorbi, amintirile-ar fi vii,/ Am ști iar ce gândeam când eram copii./ Probabil poza ta din ramă ți-ar șopti:/ Știi… nu ești ce-mi doream să fii…”

M-am împărtășit numai o clipă de copilăria și inocența pe care am pierdut-o, și mi-a fost destul să văd unde mă aflu. Nu eram ce-mi doream să fiu când eram copil. Nu eram  ce dorea Dumnezeu să fiu. Ca și prima dată a apărut durerea conștientizării stării în care mă aflu, dar fără ca mila sau iubirea lui Dumnezeu să fie prin preajmă. Nici nu cred c-am cerut-o... eram resentimental. Iar o mică tristețe s-a transformat în disperare, dar știam că e de ordin spiritual fiincă mă durea acolo sub inimă, o durere care nu-i fizică. Am trecut prin bucătărie și durerea a devenit atât de insuportabilă, încât am vrut să fac un gest simbolic și am luat un cuțit în mână... să mi-l înfig în inimă și să înceteze -probabil am vrut să-L ameninț pe Dumnezeu.

Vă spun, maică, n-am fost mai aproape de moarte în viața mea și am făcut multe tâmpenii. M-am dus în camera mea... aceeași în care am avut prima experiență religioasă și m-am adâncit în disperare și I-am spus Lui Dumnezeu... mă vrei în iad... merg în iad. Am închis ochii și am coborât pe culmile disperării... în IAD. „În sfârșit… sunt singur”… mi-am spus… eram singur în întuneric, fără trup - nu cred că mintea mea mai primea vreun semnal de la organele de simț atunci… M-am gândit: ce pot face acum că am o infinitate de timp în față?... voi filozofa și voi înțelege toate lucrurile. Aveam un sens pentru o secundă, mă credeam în raiul lui Platon, în lumea abstractă a ideilor, până m-a lovit realitatea și adevărul în cap. Am înțeles cumva că toate își aveau finalitatea în Dumnezeu... La orice m-aș fi gândit, mă loveam de Dumnezeu. De tot ceea ce a făcut pentru mine și de alegerea mea proastă de a nu-i răspunde la oferta iubirii Lui. Orice aș fi vrut, îi vedeam finalitatea în iubirea Lui. O iubire pe care n-o puteam accepta... și venea în valuri... cu cât mintea mea contempla aspecte diferite ale iubirii lui Dumnezeu, cu atât ardea mai tare în funcție de cât de mult mi-ar fi plăcut să le văd dacă i-aș fi acceptat iubirea.

Și am vrut să văd... dacă de acolo, din iad, pot să întorc roata și să-I zic lui Dumnezeu: iubește-mă... și n-am putut. Nu mă puteam ierta și nici pe Dumnezeu că a făcut o astfel de realitate. Îl uram și nu dureau atât aceste chinuri, cât gândul că vor dura la nesfârșit. Dacă era vreo furcă sau un cazan cu smoală pe acolo (așa cum am crezut o bună bucată de timp), le-aș fi preferat mai mult, chiar dacă ar fi durut mai tare pentru că ele ar fi trebuit să fie construite dintr-o materie. Fiind făurite de mâna Lui, I-aș fi atribuit o intenționalitate... Ai vrut să ajung aici, de aceea le-ai făcut, iar acum te răzbuni. Ești resentimental, ceea ce te face la fel ca mine! De aceea ești vrednic de tot disprețul. Sufăr, dar știu că nu meriți iubirea mea și asta mă-ncălzește. Dar cea mai mare suferință de acolo din iad e faptul că Dumnezeu merită să fie iubit și totuși nu o pot face.

Am spus GATA! Și am simțit cum m-a luat îngerul păzitor cum iei un pui de pisică de după cap care umblă pe lângă ceva ce l-ar putea omorî... și i-ai spune: Tu n-ai ce căuta aici! Toate astea n-au durat mai mult de un minut, dar eram epuizat de parcă am îmbătrânit un an deodată, am pierdut noțiunea timpului (nu știam ce am văzut, chiar dacă am fost cu ochii deschiși sau ce am simțit), și toată disperarea a dispărut parcă n-a fost niciodată.

O experiență care i-ar fi dus pe mulți la mănăstire... În al doilea minut și-ar fi pus traista-n băț, ar fi mers la părinți și ar fi spus: mamu’... merg la mănăstire... nu vreu la iad!
Eu am spus: „îmi bag picioarele... ce vrei de la mine? Arată-i iadu’ și bucăți din rai cui merită și lasă-mă-n pace. E prea mult pentru mine”. Am fost față de Dumnezeu exact ca un câine din ăla mic de curte care te latră, că dă impresia că vrea să te sfâșie în mii de bucăți, când ești după gard și, când intri pe poartă, fuge în fundul cuștii și ar mai săpa și o groapă acolo, ca să fie sigur. Iar când ieși iarăși, te latră în spatele gardului. În spatele gardului lumii acesteia mi-am permis și eu să-i spun astea Lui. Și-am știut că fac asta.

Asta sunt, maică... un câine și trăiesc ca un cinic pentru că n-am curajul să-mi asum acea realitate.

Când simțeam harul lui Dumnezeu, mă vedeam ca fiind un eu în devenire și știam că tind către a fi cineva a cărui imagine n-o vedeam clar, dar pe care-l simțeam ca adevăratul eu, un sine în pielea căruia îmi va fi în sfârșit bine. Îmi simțeam toată existența ca fiind într-o continuă tensiune. Acuma cred că știu ce înseamna acea tensiune, deși s-ar putea să mă înșel. Era ceea ce Dumnezeu făcea ca să mă scoată ușor din capcana unor legități sau determinisme psihologice.

Unul dintre aceste determinisme pe care le-am simțit pe fundalul afectiv al ființei mele s-ar traduce cam așa: nu contezi, nu meriți iubirea și atenția nimănui și nici n-ai nevoie de ea... îți este bine și așa. Nu am pretenția ca cineva să mă ajute sau să-i pese de mine. Această logică a contribuit și încă contribuie la refuzul meu față de orice ofertă mi-ar face Dumnezeu. Îmi este foarte greu să cred că toate astea-s pentru mine, că eu întradevăr contez și că sunt iubit. Ăsta e și unul din motivele pentru care am reacționat așa după experiența cu iadul. Ce e ciudat e faptul că nu m-am trezit niciodată să-mi spun aceste cuvinte, să mi le repet de o mie de ori în cap pâne devin realitate. Nu, am simțit că asta era starea de fapt din totdeauna... Am aflat acum nu demult că acest lucru se cheamă că am un stil de atașament evitant și cumva se pliază și pe relația dintre mine și Dumnezeu. Maică-mea mi-a spus ca nu plângeam deloc. La doi ani mi-am rupt clavicula și am stat așa vreo patru zile. M-au dus la doctor pentru că începeam să plâng doar când mă îmbrăcau și dezbrăcau sau când mă luau în brațe. Chiar prima amintire pe care o am e când mi s-a tăiat ghipsul. De atunci și până acum nu țin minte să fi fost ținut în brațe. Dar ținminte că nu vream eu acest lucru.

Am 22 de ani și, de la a doua experiență până acum, n-am făcut nimic să ies din starea în care sunt. Încă sunt sclavul multor astfel de determinisme psihologice știute sau neștiute de mine. Mă văd rupt în zeci de bucăți, fiecare bucată jucând câte un rol în funcție de interacțiunile sociale pe care le am. Mi-e imposibil să-l mai găsesc pe adevăratul eu, chiar mi-am propus să îmi inventez propriul eu și să joc rolul pe care-l vreau după un anumit model în orice împrejurare... ca să fiu cât de cât întreg și să simt că eu dețin controlul. Bineînțeles c-am eșuat. De fapt, viața mea a fost un continuu eșec din momentul în care m-a trezit pentru prima dată Dumnezeu acolo, întins pe podeaua camerei mele.

Nu mi-a reușit niciun plan și n-am putut duce nimic până la capăt. Am ales să nu-L urmez și faptul ăsta m-a afectat până acum. Cei care n-au fost treziți își pun nădejdea că vor găsi fericirea absolută în obiectivele pe care le urmează în orice scop și-au stabilit, și muncesc fiind motivați să obțină acel ceva care să-i satisfacă. Eu nu mai pot face același lucru. Cumva, ceva din mine știe unde poate găsi fericirea, nu mă mai pot deziluziona și de aceea nu am motivația să duc ceva până la capăt. Ma autosabotez și câteodată aș vrea să nu știu ce știu ca să pot fi credibil în proprii ochi atunci când mă mint. Sunt apă stătută, n-am curajul să fiu fierbinte și nici rece. Rece însemnând să-mi creez sau să-mi asum o filosofie fără Dumnezeu care să-mi dea o anumită stabilitate psihică. Dar asta ar însemna să ofer o explicație pentru cele întâmplate și nu pot face asta. Am ajuns la concluzia că ori aleg calea întinsă de Dumnezeu ori sunt condamnat să nu găsesc nici măcar o fericire iluzorie.

Mi-a rămas întipărit în minte un vers de-a lui Radu Gyr, probabil din concertul „Cu Iisus în celulă” al lui Tudor Gheorghe: „Eu sunt acel ce s-a trezit în groapă… și nu-și aduce-aminte c-a fost viu…”

Sunt în groapă, cu sufletul în Limbo, în eter, în deșert, cu o existență în deșert... evit durerea și o iubesc în același timp. Nu mai simt nimic. Sunt mort. Nu m-am împărtășit de 10 ani. Am citit undeva, nu mai știu unde: Jefuitorii de morminte - 10 ani să nu se împărtășească. Eu n-am jefuit niciun mormânt. Mi l-am făcut singur, cu bună știință. E al meu, am muncit la propria-mi groapă, nu merit o astfel de pedeapsă. De ce am pus-o asupra-mi? Nu știu. Probabil am căzut în marea înșelare că există mâine, când, de fapt, trăim într-un continuu azi. Am pierdut lupta cu timpul... m-am pierdut.

Eu sunt acel ce s-a trezit în groapă și nu-și aduce-aminte c-a fost viu...

În ciuda căderii mele, ați reprezentat pentru mine un stâlp al coerenței și-I mulțumesc lui Dumnezeu că existați și vă doresc să vă însănătoșiți cât mai repede.

JFK