Preascumpă Măicuță!

V-am spus că am să vă reamintesc de acel fenomen ciudat care se petrece în noi...

Eu, când l-am descoperit, n-am insistat să îi dau un nume și l-am lăsat așa, dar acum, când am încercat să vi-l descriu, înlăuntrul meu s-a produs ceva incredibil, pentru că a început să se învârtă în mine tot ce am învățat la Seminar (în special codependenta), și anumite scrieri ale sfinției voastre... Inițial, n-am înțeles nici în ruptul capului de ce mă năpădesc aceste învățături, dar prelucrându-le din nou, mi-am dat seama că ceea ce voiesc să vă arăt acum, sfinția voastră le-ați demonstrat deja în multele scrieri... demult... Dar n-am deznădăjduit și nu renunț, pentru că acele scrieri le-am citit în urmă cu foarte mulți ani și poate generația care vă copleșește acum nu știe de ele... și poate n-ar strica să faceți o conferință pe această temă, atât de actuală și importantă...

Așadar, m-am prins lucrând la scrisoare, că de fapt este vorba de durerea colectivă din noi, durerea întregii existențe... Eu am înțeles că această durere am dobândit-o atunci când Dumnezeu a suflat suflarea Sa dumnezeiască în noi, și va rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Tot acum, pregătindu-mi scrisoarea, m-am întors și la convingerea sfinției voastre, aceea că la capătul durerii este Dumnezeu, iar până acum eu niciodată n-am înțeles asta...
Acum am înțeles despre care durere vorbim, ce înseamnă durerea asta, Cine este Dumnezeu și cine sunt eu.

Așadar, dacă Dumnezeu este la capătul durerii, cine este la celălalt capăt? O, la celălalt capăt sunt eu! Și-atunci ce caută durerea aceea între noi? Ce rol are? Să ne cutremure din când în când și astfel să ajungem să ne amintim de Dumnezeu? Nu cred! Nu poate fi doar atât!

Durerea aceasta este veșnic în noi, numai că ne zguduie mai rar... Aici am înțeles că are momente în care este în repaos, pentru că are de digerat ceea ce îi dăm noi când nu o prelucrăm la adevărata ei valoare. Uneori apare din senin, alteori se activează în noi prin prezența altcuiva, sau vizionând un film, citind ceva... Dar noi strigăm la Dumnezeu abia când reușește să ne doboare! Tocmai astfel facem din Dumnezeu un tonomat al dorințelor noastre! Așadar, nu poate fi asta! Atunci ce e?

O întâmplare scurtă s-a intercalat cu scrisul meu, un cățel recent adunat de pe stradă mi-a dat lecția de viață... și m-a ajutat să înțeleg această taină...

Această durere nu ne este oferită pentru a o împroprietări și a o îngropa undeva în noi! Nici să jonglăm eventual cu ea, precum fac eu, uneori! Această durere este în noi un organ, cu care trebuie să ne jucăm în continuu cu Dumnezeu! Ca la volei de exemplu... Acum e mingea la mine, acum trebuie să o pasez la Dumnezeu. În mâinile mele mingea asta e un foc, în mâinile lui Dumnezeu e altceva. Iar dacă acceptăm să ne jucăm acest joc de pase cu Dumnezeu, vom gusta și bucuria jocului!!! Dacă reținem „mingea”, ne va mistui și asta va însemna chinul cel veșnic!

Nimic în lumea asta nu oferă atâta bucurie atât copiilor, cât și adulților, câtă bucurie oferă jocul, de orice fel ar fi acesta! Măicuța Rafaela a înțeles această taină! De aceea își îndemna învățăceii să își permită anumite „prostioare”! Pe mine n-a fost nevoie să mă îndemne nimeni, pentru că făceam asta mereu, devenind astfel cel mai îndrăgit prieten al copiilor! Chiar și dintre adulți mă caută mulți, pentru că numai alături de mine pot face anumite lucruri, numai alături de mine se pot debarasa de acele măști de oameni serioși ce li se impun într-un mod grosolan!

În concluzie, eu am știut să mă joc cu copiii și cu oamenii, mi-a lipsit doar îndrăzneala de a mă juca și cu Dumnezeu! Acum am înțeles în sfârșit, de ce oamenii serioși sunt și proști! (Octavian Paler).

Așadar, Măicuță, cam despre asta voiam să vă vorbesc, dar unde dai și unde crapă! Și știți, Măicuță? Mie îmi repugnă oarecum ideea asta de liber arbitru... De ceva vreme refuz să o accept, atât timp cât vorbim despre Dumnezeul nostru atotputernic!

Acestea fiind spuse, mă voi opri acum. Vă îmbrățișez cu dor și drag, vă sărut mânuțele frânte și vă iubesc enorm de mult, Măicuța mea frumoasă, prețioasă și de Dumnezeu binecuvântată!

Al sfinției voastre copil, Kati

PS: Inițial am vrut să explic fenomenul, dar acum consider că nu mai este nevoie, dacă am reușit să îl numesc, grație sfinției voastre! VĂ IUBESC TARE MULT!