Draga mea măicuță,
Vă mulțumesc pentru îmbărbătare, pentru sfaturi, pentru TOT. Bunul Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!
Am 2 nelămuriri referitoare la iertare. Credeam că le voi găsi răspunsul, dar nu a fost așa.
O primă nelămurire ar fi, dacă cineva ne răneste și noi încercăm să gândim că atâta știe să facă, să zică, atâta poate și arătăm în gândul nostru îngăduință față de slăbiciunea sau nepriceperea lui sau încercăm să nu-l judecăm, aceasta înseamnă a scuza pe celălalt? E bine să procedăm așa?
Al doilea lucru ar fi: cum îi dăm celuilalt posibilitatea să-și vadă greșeala sau vina (așa cum ați scris în seminar) fără să-l judecăm sau fără să ne facem noi prea importanți? Oare nu trebuie să suferim orice? Sau cel puțin să nu ne etalăm suferința în fața oamenilor, ci să i-o comunicăm lui Dumnezeu?
Cu multă recunoștință și iubire,
Georgiana
Draga mea Georgiana,
Deși e foarte bine să răbdăm și să vedem neputința celui care ne rănește, nu ne e de folos să ne prefacem că nu vedem răutatea aceluia. Neștiința noastră când rănim pe cineva stă în faptul că nu știm cât rău facem, dar știm că facem rău. Nu știm impactul răului asupra celuilalt și a noastră, dar știm că e rău. Deci în sensul acesta să ne fie milă de celălalt și de noi când facem răul. Altfel e scuzare și nu e iertare.
Și, ca să dăm celuilalt posibilitatea să-și vadă greșeala, trebuie să-i spunem, dar nu să-i arătăm greșeala, ci să-i arătăm impactul greșelii asupra noastră: Când faci asta, mă doare. Dacă faci asta, nu putem continua relația. Deci punem limite, anunțându-l pe celălalt ce simțim. Când facem asta nu suntem egoiști, pentru că o facem și de dragul celuilalt, că doar știi din proprie experiență că noi nu ne dăm seama cât doare ceea ce facem rău sau neplăcut pentru celălalt. În același timp, Îi comunicăm lui Dumnezeu suferința ca să nu facem din ea cuibar de viespi, adică de gânduri rele și de resentimente.
Ai să vezi că rugăciunea te învață în amănunt cum să faci.
Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana