Sărut mâna, maica mea bună!

Să vă spun despre dorurile și durerile care mă lucrează? Să vă spun despre bucuriile care mă înalță? Nu mă simt în stare, maica mea. Nu pot să spun decât că sunteți o parte consistentă din ele...

Am tot simțit nevoia să vă scriu, dar mi se părea că nu știu ce să vă spun. Acum, am citit ceea ce ați scris pe site în legătură cu „Metoda” și am găsit acolo cuvântul „crăpătură”, care a rezonat în sufletul meu cu niște gânduri pe care le-am scris acum câteva zile și pe care simt nevoia să vi le spun acum:

Furați de miracolul zărit întâmplător (sau nu...) prin „spărtură”, ne trecem viața ca niște bieți viermi de mătase, zbătându-ne între pereții coconului și tânjind după o nouă clipă de fericire divină (libertatea)... dar nu înțelegem că asta nu se va putea decât, ori lăsându-ne la voia întâmplării (există întâmplare?) - când va apărea o nouă spărtură -, ori focalizându-ne pe cocon. Menirea minții este să țese coconi, dar niciodată viermele (sufletul) nu va deveni fluture dacă coconul nu este de mătase. Iar asta nu se va putea decât mâncând frunzele de dud ale iubirii altfel, coconul se va transforma în sarcofag.

Sărut mâna, maica mea bună!
Florentina