Preascumpă Măicuţă!!! Recenta propunere a sfinţiei voastre în ceea ce priveşte tema Trăirilor autentice şi a sentimentelor parazite m-a atins profund şi m-a zguduit până în temelii...
Îmi place să cred,că, după multă trudă şi fel şi fel de „tratamente", cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de aceşti paraziţi. Însă, mă simt „contaminată" fără întrerupere de cel de lângă mine, care, cu voie sau fără voie, mă obligă oarecum să fiu împreună-purtătoare a paraziţilor săi. Execut această „siluire" fără urmă de împotrivire şi pe deplin conştientă de situaţia dată. De o veşnicie caut un răspuns în ceea ce priveşte lipsa mea de putere pentru a refuză purtarea acestei poveri (”boli”), care nu este a mea. Am încercat inclusiv varianta imposibilă de a merge la Doctor şi să iau tratamentul în locul bolnavului, doar-doar se va vindeca... dar nimic nu mă ajută... drept urmare simt că îmi scapă ceva şi trăiesc într-o gravă eroare.
Măicuţa, există vreo explicaţie pentru situaţia asta? Eu am obosit să mai nădăjduiesc şi să caut!!! Paraziţii aceştia nici nu mă extermina, dar nici nu mă lasă să trăiesc. Se hrănesc doar constant din mine! Şi mi se pare firesc, doar asta e menirea lor... Mă devorează de vie!!!
Rugaţi-va pentru mine!!!
Va îmbrăţişez, va sărut mânuţele frânte şi va iubesc!
Kati
Iubita mea copilă, Kati,
Mulţumesc pentru mesajul tău. Mulţumesc pentru că eşti în continuare în lucrarea vindecării care, cum vezi, îi cuprinde şi pe cei din jurul nostru.
Da, Copil drag, există o explicaţie, mai multe explicaţii la fenomenul „contaminării” emoţionale, dintre care cea mai recentă este cea legată de activitatea neuronilor oglindă din creierul nostru. Iată câteva cuvinte despre asta:
„Prin neuronii oglindă creierul nostru detectează şi analizează emoţiile şi intenţiile celui din faţă noastră presându-ne să le reproducem gesturile. Face aceasta cu o viteză de 5 - 10 ori mai mare decât creierul cognitiv, cel care ne comandă raţionamentul şi care spune „eu” când se exprimă.
Orice emoţie şi orice senzaţie primită din exterior e reprodusă de sistemul oglindă al creierului şi astfel vom resimţi în mod automat intenţiile celuilalt. Aşa se naşte empatia.”
Dar la fel apare şi „contaminarea”. Efectele acestei contaminări au diferite forme şi toate sunt dăunătoare. „Sclavia emoţională” este una dintre ele şi apare când, simţind sentimentele cuiva ne lăsăm pradă intenţiei aceluia de a ne considera cauza acestor sentimente. Adică ne simţim responsabili de sentimentele lor. Or cauza sentimentelor noastre este numai în noi, în fiecare dintre noi, în nevoile, dorinţele, aşteptările şi intenţiile noastre. Ce fac sau spun ceilalţi sunt doar ocazii prin care îmi împlinesc sau nu aceste aşteptări. Exemplu: mama se supără „pentru că” am luat o notă mică, dar, de fapt, ea se supără pentru că nu i s-a împlinit dorinţa că eu să iau numai note de zece! Aşadar, eu sunt responsabilă pentru nota mea, dar nu şi pentru supărarea mamei. Iar dacă aleg să alerg după note mari „că să nu se supere mama”, sunt în sclavie emoţională. Că urmare, nu voi mai învăţa de drag şi, în plus, mă voi teme de mama, mă voi ascunde de ea şi voi suferi simţindu-mă vinovată cu nu pot s-o „fac fericită”.
În acestă stare ne preocupăm mereu să facem orice ca celor de lângă noi să „le treacă” supărarea sau suferinţa. Astfel le vom simti prezenţa ca pe o povară, îi vom considera chiar „paraziţi”, în loc să ne bucurăm de prezenţa lor şi să-i iubim liber.
Că să ne eliberăm din această sclavie este nevoie să înţelegem că fiecare dintre noi este responsabil de sentimentele sale. Nimeni nu mă supără, ci eu aleg să mă supăr când cineva face sau spune ceva ce nu-mi place sau îmi face rău. E greu de înţeles, dar e foarte important.
Suntem responsabili numai de sentimentele noastre, nu şi de ale celorlalţi. Că urmare ne vom ruga pentru noi să ne vindece sufletul când simţim sentimentele noastre. Pentru aproapele ne vom ruga la fel dar îi vom respectă libertatea şi „dreptul” de a alege să se vindece sau nu.
Nu ştiu dacă am reuşit să te ajut cu asta dar ştiu că rugăciunea va completa ce nu am reuşit eu.
Cu drag mult şi rugăciune,
Maică Siluana