Dragă Maică,

Acest mesaj vine dintr-un suflet deznădăjduit și întristat, un suflet fără nici o speranță. Simt că nimic nu își mai are rostul. Doar că deznădejdea mea nu este la fel ca cea cu care se confruntă oamenii de obicei. Un om care se află în deznădejde simte de obicei că Dumnezeu nu îl mai iartă,  că este pierdut. Dar eu nu simt așa. Tot ce simt eu este legat de niște oameni la care eu țin foarte mult.  Mai mult decât la mine. Nu mai îmi pasă de mine. Nici dacă mă pierd,  nici dacă mă mânuiesc! Știu că nu mă puteți înțelege.  Poate că sunt un om nebun. Dar totuși este așa. Țin doar la ei. Deși ei sunt niște oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu dar... Totuși au suflet bun. Mult mai bun ca mine.

Dumnezeu vrea oare să îi trimită în iad? Nici o fapta bună nu are valoare pentru un om care nu îl cunoaște pe Hristos? Există oameni a căror soartă este dinainte de a se naște să ajungă în iad? Simt că pentru mine nu există fericire fără acei oameni. E vorba de multe persoane nu de una singură. Simt că dacă ei nu sunt acolo, pentru mine nici Raiul nu poate fi frumos. Știu că tot ce gândesc și simt eu este un păcat.  Că trebuie să dorești mult mai mult să fi alături de Dumnezeu decât alături de niște oameni. Recunosc că sunt un om păcătos, cel mai păcătos om din lume. Dacă există vreo cale prin care să se poată mântui ei prin faptele mele, o să fac orice. Orice fel de nevoință sau de faptă bună! Uneori am niște senzații stranii pe care nu știu cum să le descriu. Simt un frig groaznic venind din oase spre exterior, însoțit de tremurături asemenea unui frison. Dar nu era frison deoarece această stare era însoțită de tulburări lăuntrice.  Imaginația lucra fără să mai poată fi controlată și crea tot felu de scenarii apocaliptice.  Un coleg citea cartea "Războiul nevăzut" de Nicodim Aghioratul.  Am citit și eu din această carte dar mi sa părut foarte greu de aplicat dacă nu aproape imposibil. La ce se referă "pasiunile" despre care se vorbește în această carte? Chiar omul nu trebuie să iubească pe nimeni în afară de Dumnezeu. Eu nu pot face asta! Să-mi ceară Dumnezeu să renunț la orice dar nu la iubire. Dacă Dumnezeu ar putea să ierte alți oameni pentru ceea ce fac eu, aș face orice pentru a mă apropia de Dumnezeu. Dar să obțin mântuirea doar  pentru mine nu are nici un sens. Eu nu mă mai iubesc deloc pe mine. Scria undeva în acea carte că sufletul omului trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu ca un pământ în care nu este sădit nimic, pentru ca Dumnezeu să poată sădi în el. Dar Dumnezeu chiar nu mă primește dacă vin spre El fiind legat prin sentimente foarte puternice de niște oameni care nu îl cunosc?

Vă rog să citiți mesajul meu dacă aveți timp iar dacă mai am vreo șansă de mântuire vă rog să îmi răspundeți. Dacă nu mai exista cale de mântuire pentru mine, nu vă întristați și considerați că sunt unul dintre acele suflete care cad în iad ca fulgii de zăpadă.  Sunt mulți oameni care se pierd,  nu-i așa? Și unii dintre ei erau mult mai buni decât mine.

Ioan