M-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta. Şi mi-a plăcut mult acest chip, dar către asemănarea cu Tine nu m-am îndreptat.
Câtă întinăciune am adunat peste chipul Tău, Doamne, şi câtă murdărie peste oglinda sufletului meu, de nu mai văd chipul slavei Tale în fratele meu?

Mi-ai dat o minte bună, dar m-am umplut de mândrie şi am început să o distrug, crezând, pe zi ce trece, că o fac tot mai puternică. Iar dacă nu m-ai fi ajutat la timp, aş fi distrus-o de tot. Şi ce minune că tocmai această zdrobire a tiparelor minţii mele mă deschide către Tine.

Mi-ai dat un trup sănătos şi puternic, care nu m-a dezamăgit aproape niciodată, deşi l-am stors cât am putut de orice picătură de plăcere. Dar Doamne, ce suflet frumos mi-ai mai dăruit. Adesea îmi simt sufletul, şi mi-l simt atât de bolnav. Abia acum, într-un târziu, din bolile nenumărate ale sufletului meu, resimt frumuseţea şi bogăţia şi măreţia pe care Le-ai sădit dintru început în mine. Uite, Tată, ce am făcut cu ele. Tu ai ştiut dintotdeauna, dar eu doar acum văd, şi nu văd, ci doar întrezăresc, ca prin ghicitură slava Ta şi adâncul căderii mele. Doamne, cât de mult pătrunde Duhul Tău cel Sfânt, dacă la capătul celalalt, în care am crezut că Te-am pierdut de tot, de fapt Te-am regăsit atât de plin?

Unde Te-am căutat, Părinte Sfânt, unde? Că am crezut că nu eşti de găsit şi nu am înţeles, eu, nebunul, că în fiecare fir de nisip al creaţiei Tale pot întrezări binecuvântarea Ta. Şi cu atât mai mult în mine. Iată, toate cele din jurul meu dau mărturie despre Tine şi adâncurile mele cele întunecate grăiesc tăcute despre Tine tocmai prin această lipsă şi prin acest întuneric. Şi cum simt că dincolo de tot acest întuneric al meu stă Bucuria Ta cea Sfântă, gata să izvorască, adăpându-se din Izvorul Iubirii, care este harul Duhului Tău cel Sfânt.

Pustiu sunt, Doamne, fără Tine. Şi ştiu că eşti oricând cu mine, dar ochii mei au slăbit desfătându-se cu cealaltă frumuseţe şi nu pot să vadă lumina slavei Tale.

Iar timpanele mele au ascultat prea mult cealaltă muzică şi cealaltă armonie, ca să mai audă acum cântarea Heruvimilor şi Serafimilor Tăi.

Nările mele s-au înfundat, Doamne, cu fumul cel înecăcios, iar acum miresmele cele duhovniceşti, tămâia şi mirul cel cu bun miros necunoscute îmi sunt.

Degetele mele au atins şi au pipăit toată această minunată bogăţie de forme, dar nu au ştiut să se împreuneze în rugăciune de mulţumire adusă Ţie, Cel ce ai creat toate formele.

Buzele mele şi limba mea sunt arse, iar dinţii mei zdrobiţi îmi sunt. Căci am gustat din lumea aceasta şi mi s-a părut bună. Şi mi-am zis, ca un nebun şi ca un desfrânat: "Iată, am înaintea mea totul, să iau, să mănânc şi să mă veselesc.". Şi am mâncat din creaţia Ta, Stăpâne, cu mare poftă. Am adulmecat, am muşcat, am mestecat şi am înghiţit, şi foamea mea creştea mereu, tot mai adâncă, grozav de mare şi de nesatisfăcut, şi odată cu foamea asta, care nu se mai potolea, creşteau şi patimile mele.

Doamne, cum ai ştiut Tu să mă faci să văd toate astea? Doamne, ai grijă de cei pe care i-am mâncat până acum. Că am crezut că pentru suferinţele mele, mi se cuvine totul. Dar inima mea cea neiubitoare nu a înţeles că suferinţele mi le dădeai pentru a mă apropia de Tine, iar golul pe care-l creşteai în mine, lipsindu-mă de cele de care mă puteam de fapt, eu însumi lesne lipsi, acel gol, Doamne, nu mai putea fi umplut decât de către Tine.

Căci nu am ştiut să iert nedreptatea şi am adunat o viaţă, una câte una, înlăuntrul meu, fiecare amărâre, fiecare frustrare, fiecare nemulţumire, fiecare jignire, fiecare lovire, fără să uit nimic. Şi le aveam acolo, în adâncuri, stând la pândă, aşteptând răzbunarea. Aşteptam momentul să-mi iau revanşa în detaliu pentru tot ce am oferit fără să primesc nimic în schimb şi pentru tot ce am suferit fără să merit. Doamne, vezi Tu ce nebunie mă cuprinsese? Resentimentul devenise principiul meu de viaţă, într-o formă atât de mascată şi distorsionată încât nu mai auzeam glasul conştiinţei Tale pus în mine dintru începuturi. Doamne, cât rău am făcut întru neiertarea mea? Chiar şi astăzi, Doamne, gândurile mele zboară către răzbunare mai uşor decât spre împăcare şi iubire.

Iar dacă sufletul meu tânjeşte după Bucuria Iubirii Tale, cum mă voi lepăda de răceala şi tristeţea căinţei care m-a cuprins, pentru a trăi căldura, bucuria căinţei şi a întoarcerii la Tine?

Căci şi acum, când cred că ştiu puţin mai mult, mă simt arid şi gol. La Tine am nădejde, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

C.