Dragă maică,
Mi-e destul de greu să vă scriu despre ultima ședință. Cred că a fost una din cele mai solicitante şi mai dureroase.

Nu ştiu cu ce am început, nici nu sunt sigură că era legat de părinţii mei.

Dar exerciţiul a dezgropat o amintire căreia deşi nu-i dădeam atât de multă importanţă, s-a dovedit mai dureroasă decât celelalte. O să trebuiască să fac o introducere destul de lungă, pentru că lucrurile s-au produs într-un anumit context.

Trecerea la gimnaziu a fost destul de dificilă, cred că şi fiindcă a coincis cu perioada premergătoare dezastrului din familia mea.

Părinţii mei, dar mai ales mama, nu au acceptat de la mine altceva decât excelenţa la şcoală. Am fost tot timpul un copil care a învăţat şi mi-a dat şi Dumnezeu inteligență, dar pentru a avea 10 pe linie cred că e nevoie de mai mult, de o anumită dăruire care mie îmi lipsea.

În plus orice mic eşec la şcoală nu putea fi acceptat de mama decât ca fiind o nedreptate din partea profesorilor sau o dovadă incontestabilă a lenei şi prostiei mele. NU SE IERTĂ! Dacă la Olimpiada de matematică nu mă calificam cel puţin la judeţ eram pedepsită toată vacanţa de primăvară şi obligată să rezolv probleme din gazeta matematică. După ce în clasa a V-a am luat premiul II din cauza unor medii de 9 la muzică şi desen (şi pe drept cuvânt căci m-a călcat elefantul pe ureche şi am două mâini stângi), în clasa a VI-a a fost şi mai greu.

Am luat câteva note mici (cred că era la istorie) şi mi-a fost mult prea teamă să spun acasă. Era un dezastru pe care trebuia să îl ascund cu orice preţ, dar nu vă gândiţi că nu am terminat tot între premianţi.

Momentul a coincis cu începutul rupturii între părinţii mei. Îmi amintesc cu ruşine cum în momentele acelea (era luna mai) mă gândeam că, din cauza problemelor apărute între ei, s-ar putea să scap de pedeapsa groaznică care mă aştepta. Eram absolut terorizată, dar soluţia minciunii continua să fie cea mai la îndemână. Ştiam că nu aş fi iertată.

Şi inevitabilul s-a produs. Au aflat! Şi nu că nu am fost iertată, dar mama a hotărât imediat instituirea unei pedepse drastice şi teribil de urâte. Acum mă gândesc că sărmana, atât de bănuitoare faţă de soţ şi suspectându-l de minciuni, a avut un şoc să descopere minciuna mea. Mi-i amintesc în camera lor unde mă chemaseră la raport. Şi mi-o amintesc pe mama cum a scos cureaua groasă de piele din dulap şi i-a spus tatei: "Bate-o! Bate-o până se p..... pe ea! Să se înveţe minte şi să nu mai mintă!"

Apoi eu, chircită pe jos, rugându-mă să nu mai dea, în timp ce cureaua muşca din carne. Salivă şi muci îmi umpleau faţa şi gâtlejul şi nu era niciunde milă şi iertare! Erau două fiinţe aprige, străine şi, ce e mai rău, nu mă puteam simţi vinovată! Nu putusem să fac altfel... Disperare, ură, dorinţă de răzbunare...

Şi am continuat să fac la fel, să mă ascund, să păcălesc... Şi m-am răzbunat pe mine. Şi de câte ori nu am plâns cu lacrimile şi disperarea aceea şi nu ştiam de unde vin. Era nevoia mea de milă şi iertare. Şi propria mea incapacitate de a da milă şi iertare.

Şi acum să mă întorc la exerciţiu. Au fost momente când durerea era atât de copleşitoare că îl rugam pe Dumnezeu să mă ajute să trec prin ea. Simţeam că mă doboară. Nu eram foarte coerentă în rugăciunea mea, Îl strigam doar... Binecuvântarea a fost extrem de dificilă. Minute în şir am încercat diverse variante. O simplă binecuvântare a părinţilor mei nu funcţiona foarte bine... N-am înţeles de ce. Dar eram epuizată şi am terminat exerciţiul (era seara). Peste o vreme am început rugăciunea de seară şi atunci mi-am dat seama. Atunci când spuneam "Binecuvântaţi fie părinţii mei!" nu mă puteam gândi cu nici un chip la ei în momentele acelea. Aveam altă imagine, total diferită. Ca şi cum era vorba de altcineva, nu de ei. Şi atunci i-am binecuvântat pe fiecare separat, gândindu-mă la chipul lor de atunci. Dar n-am putut-o face până când nu am transformat în minte chipul acela în chipul lor comun. Binecuvântarea a fost ca şi cum i-aş fi purtat pe braţe de la o stare la alta.

Ştiu că alţi copii au suferit şi suferă abuzuri cu mult mai mari. Mi-e şi ruşine să mă văicăresc. Dar cred că ce a fost cu adevărat traumatizant nu a fost bătaia în sine şi durerea fizică. Ci tocmai transformarea aceea teribilă a oamenilor care mă crescuseră şi mă îngrijiseră în fiinţe pline de cruzime. Asta nu am putut să le iert niciodată, mai ales tatei. Chipul acela la care nu se putea ajunge, de care nu mai puteau trece rugăminţile mele, disperarea mea. De asta mă tem şi cel mai tare cu oamenii din jurul meu şi cu siguranţă şi cu Dumnezeu.

Mă tem că îmi va refuza iertarea şi mila Sa! Cu siguranţă în mintea mea este ideea că numai dacă nu greşeşti te poţi mântui, dacă eşti perfect şi nu faci greşeli. Numai cei care au 10 pe linie se mântuiesc. Stau că e absurd şi nociv, mai ales că gândul acesta fie creează un blocaj general şi o înverşunare nesănătoasă, fie fiindcă, obosit de atâta încordare, cazi conştient şi voit în greşeli mari, căci "Oricum nu ţi se iartă, nu?".

Şi probabil mai este şi varianta cealaltă, cea asupra căreia mi-aţi atras atenţia. Mai am varianta să mă îmbolnăvesc şi să zac în mizerie, atunci poate I Se va face milă Lui de mine.

A