Măicuța mea dragă,
Ce greu îmi e să vă scriu mai nou. Abia stau la calculator. Încerc așa, pe hârtie, poate va ajunge și la dumneavoastră cumva.
Am atâtea să vă spun!
Am stat câteva zile la Cuza Vodă. Maică, nu știu cum va fi la naștere, dar am dat acolo de Domnul. Da, da!!! Am ajuns în pragul depresiei. Nu mă așteptam ca pentru o durere de cap să mă trimită în spital. Primirea a fost pe măsură... Mă simțeam mai rău ca o vacă. Mă gândeam la ce-mi povestea Vasi despre scroafele lui de la fermă și mă gândeam ce bucurie era pentru ele prezența caldă a soțului meu! Mi-aș fi dorit și eu vorba bună și mângâierea cu care se apropia de ele.
Am trecut însă de triaj și am ajuns sus. M-a întâmpinat o asistentă care m-a lasat mască. Din „puișor” nu m-a scos. Deși nu am dat niciun ban venea la mine din când în când să vadă cum mă simt, dacă mi-e bine, dacă mi-a trecut durerea. Se uita cu drag și vorbea cu caldură cu toți de nu-mi venea să cred.
Mi-am amintit, pitită în pat, cu necunoscute în jur, de Domnul. Eram îmbrăcată într-o camașă de spital cu dungi; îmi amintea de zeghele care zac la Sighet expuse la Memorialul Durerii. Vasi plecase să îmi aducă câte una alta. Atunci a apărut „Popa” și ne-a chemat la o mică rugăciune pentru mămici și copii. Mi-am luat stâlpul de la perfuzie și am vrut să merg. Ciu-ciu! Amețeam prea tare să ajung mai departe de capătul patului. Le-am rugat pe doamnele din salon să mă treacă și pe mine pe pomelnic și m-am pitit iar în pat.
A doua zi dimineață le-am auzit pe colegele de salon că merg la „Popa” să se împărtășească. Mă înzdrăvenisem și eu de la perfuzie și ca prin minune m-am trezit lângă ele. Nu voiam să mă împărtășesc, nu voiam să mă spovedesc, habar n-aveam ce vreau. Așa mi-a venit, așa am făcut. Știam că am nevoie de „firul roșu” la Doamne și m-am dus. Maică, în viața mea n-am trăit așa ceva! Părintele e atât de simplu, dar îmi spunea numai taine mari! Simțeam de parcă m-ar fi cunoscut de o viață. Ooo, da să știți că nu mă mir! Când l-am văzut că scoate din geantă o cruce, o carte de rugăciuni, alte obiecte toate ponosite, folosite de mult cu mulți m-am bucurat enorm. Numai cu Domnul putea fi atât de mândru de „averea” lui de care avea atâta grijă. I-am explicat că eu vreau doar să vorbim, că oricum nu mă pot împărtăși și etc... fleosc! Mi-a taiat-o simplu: Nu vrei acum vii mâine la Liturghie și te împărtășești ca tot creștinul! Ce??? Nu-mi venea să cred! N-am ripostat nicio secundă. Vorbea Domnul cu mine și Îl doream cu toată inima. M-am spovedit și am plecat plină de bucurie și putere. Se putea trăi și în spital, și la Cuza Vodă și se putea trăi cu Hristos: chiar și acolo! Hristos se jertfește și se dă spre hrană cu mai multă dărnicie parcă acolo! Mai conta altceva?!
Duminică s-au terminat vizitele până să înceapă Liturghia și am zbughit-o! Treceau doctori, asistente, infirmiere să lase pomelnice: slavă Ție Doamne! Vreo 2-3 au și rămas toată Liturghia. S-a umplut biserica de copilași de toate vârstele. Parcă era Liturghia copiilor așa mulți păreau în bisericuța aceea mititică. Ce frumoasă a fost Liturghia! Singurele ajutoare ale părintelui în altar erau niște băieței pe care îi instruia atunci pe loc cu răbdare. Ce frumos!
M-am împărtășit și eu după grădiniță și mă simțeam un Bebe-ștrumf în casa Tatălui. (Nu mi-am închipuit vreodată că voi merge la Liturghie în cămașă de noapte! Mă simțeam atât de goală și de plină în același timp!)
Stiti ce am mai realizat acolo? Eram eu puțin supărată, puțin nedumerită legat de faptul că părintele nu mai are timp. Îmi șoptea Doamne multe, dar le puteam crede? Nu mă învățase nimeni niciodată ce e spovedania, nu mi-a explicat nimeni la ce-i bun duhovnicul și cam care e relația normală cu el. Am citit, dar ce citisem eu era cam lacrimogen și nu se potrivea cu ce trăiam acasă punând la rugaciune totul. Și am ajuns la spital oarecum forțată să mă spovedesc unui preot pe care îl știam din auzite, mai mult de la ASCOR, dar care evident nu știa nimic despre mine. Nu credeam că pot... nu mi-a dat însă de ales... nu că m-ar fi obligat; probabil era suficient să îi spun că duhovnicul mi-a dat binecuvântare să mă împărtășesc când și cum... dar eu aveam nevoie de spovedanie ca să mă pot apropia. Eeee, iaca așa am înțeles eu niște lucruri pe care mai apoi le-am regăsit în conferința de marți. Aveam impresia (și o culesesem din lecturi poate nu foarte inspirate) că duhovnicul treabuie să fie un fel de „jurnal”. Slavă Domnului, rugăciunea mi-a tăiat de ceva vreme craca asta de sub picioare. Uitam 90% din poveștile pe care „trebuia” să le spun la spovedanie. Apoi, a început să fuga și ala 10% căci a venit sarcina și eu reuseam să mă spovedesc Duminica înainte de Liturghie cu alți 30 la coadă... Îl înnebuneam pe Doamne scriind cât mai pe scurt totul. Stăteam și ore povestind cu Domnul, recapitulând toată povestea vieții mele ca să trec acolo pe foiță un singur cuvânt uneori. Pentru mine era întreaga mea viață exprimată în cuvântul îla și părintele urma să citească un cuvințel... dar Domnul deja știa tot și îmi spusese și mie! Nu-i așa că-i incredibil?! Mulțumesc tare mult pentru întâlnirea aceea! Mi-era greu să cred că e de ajuns atât... uneori nu e de ajuns atât, dar știu că dacă trăiesc cu rugăciune voi spune doar cât e necesar pentru mine, căci de multe ori nu știu să spun pacatului pe nume și îl descriu... vine și numele după descrierile astea! Mi se părea „nedrept” că din toată viața mea eu să scot doar partea mea de vină și să nu pun în context, să nu mă victimizez, să îmi asum că parte din suferință mi-am provocat-o singură și că sunt responsabilă de cum am reacționat la ce a venit din exterior. Doamne, ce zbucium trăiam în perioada asta! Mă lăsa Domnul să mă plâng de căsnicia și soțul meu tuturor, mai puțin Lui! Și asta mi se părea cumplit! Caci doar El putea face dreptate! Și nu-L interesa câtuși de puțin ce face soțul meu! Îl interesa doar ce fac eu: eu care credeam că sufăr din cauza altuia, care îmi imaginam că sunt lipsită de orice responsabilitate, că toate mi se cuvin și toate îmi sunt permise doar pentru că... (și urma cardul de argumente) mă trezeam acum cu un alt card de „reacții” de care eram responsabilă și care vedeam atât de clar că îmi fac viața un iad. Citeam aproape de fiecare dată rugăciunile pentru împărtășanie spunându-I Domnului că știu că nu mă voi putea apropia, dar că EL e Bun și va veni și la mine cumva... Știți Maică, îmi venea să intru în pământ de rușine când părintele îmi spunea să mă împărtășesc... mă uitam la Doamne și din „nebun” nu-L scoteam. Uneori atât primeam la spovedanie: pe El din Sfântul Potir! Și acum mi-am înțeles frica de a mă spovedi la alt preot: dacă primesc iar sfaturi, cuvinte multe, mângâiere dar pe Domnul nu???!!! N-am nevoie să ies zburând de la spovedanie, am nevoie că așa cum ies drumul să fie spre EL nu în altă parte! Așa am înțeles în sfârșit că Cel ce mă iubește E Domnul! Nu părintele, nu maica, nu biserica, ci Hristos Însuși! Nu Maică, n-am crezut vreodată că mi se va părea că o icoană se uită urât la mine și să știu că nu e așa, să știu și să le spun ochilor că Domnul mă iubeste deși ei văd altceva! Cu câtă încăpățânare stăteam în Biserică fiind convinsă că Dumnezeu e scârbit de mine, că mă disprețuiește, că nu mă vrea acolo... îi făceam în ciudă stând la slujbe, Îi făceam în ciudă mergând zilnic aproape să Îl văd, să stau cu El o clipă... Credeam că Îl oblig să mă suporte. Mă așteptam să îi treacă răbdarea. Mă așteptam să mă omoare de nervi că nu-i dau pace, că Îl încurc când El își are copiii Lui iubiți și cuminți! Restul cred că e între EL și mine, că nu se scrie...
Atât... m-a apucat logoreea scrisă văd...
Încerc să îl conving pe Bebe să iasă afară... Oare îi e frică, sau de ce nu iese? Mie îmi e frică de naștere, dar mi-a ramas în minte când ați spus că deși l-a luat în Rai, nu l-a dat jos de pe cruce pe tâlhar... asta îmi dă curaj! Suferința nu mai e pedeapsă, lipsa iubirii, dispreț, ci loc de întâlnire... dacă eu aleg să fie loc de întâlnire... căci pot să aleg și altceva: Doamne ferește!

Sărut mâna! Mulțumesc tare de tot pentru toate!
Cu bucurie,
CV