Maică, ce idee mi-a venit!
Vorbeam cu o prietenă și tot cugetam eu la sarcină și naștere și îmi trecu prin cap că lumea asta pentru noi e ca un pântece al Domnului în care ne face... și mă mai întrebam de ce nu pot să-mi iau în brațe și să-mi pup copilașul în pântece... Păi nu-i adevărat! Trupul meu întreg îmi îmbrățișează copilașul! Așa și Domnul, ne îmbrățișează prin tot ceea ce e în jurul nostru, prin toate darurile pe care le-a facut pentru noi!
Și mă întrebam de ce mai trebuie să ne naștem dacă e așa bine în pântece? Păi, acolo „ne facem” dar nu trăim în adevăratul sens al cuvântului, nu? Adică, de asta zice Domnul că trebuie să ne naștem a doua oară, nu? Ne naștem Dincolo ca să avem Viața adevărată.
Și mi-a mai trecut prin cap o chestie... că mi-e frică de naștere. Nu de a da naștere, ci să mă nasc eu, mi-e frică de poarta strâmtă de durere, mi-e frică să nu mor trecând printr-o poartă așa strâmtă... Eu sunt plină ochi de frici... dar acum mă gândeam că în lumea noastră când se naște un copil mama suferă, nu? Pe ea o doare tare, trupul ei suferă ajutând copilul să iasă afară... Păi, oare cât suferă Doamne cu noi că ne încăpățânăm atâta să rămânem în „pântece”? Că refuzăm să creștem, refuzăm să ne maturizăm, refuzăm să ne naștem deși durerea noastră eu cred că e minimă... Da, și pe copil îl doare, dar îl doare cât? Cât iese și se obișnuiește cu noul mediu... apoi e în lumea lui, e liniștit și bucuros lângă mama lui!
Oare de ce ne e așa frică? Mi-era frică de Domnul că mă va respinge, că nu sunt frumoasă, deșteaptă, cuminte... eu știu... că nu ies așa cum m-a proiectat El... Dar mamele habar n-au ce urmează să iasă din ele și totuși își așteaptă cu atâta drag copilașii și indiferent dacă sunt frumoși sau urâți îi îmbrățișează, îi mângâie, îi hrănesc de parcă ar fi cei mai frumoși! Oare chiar cred că Dumnezeu a dat puterea și dragostea asta mamelor și El e altfel? Oare nu e de mii de ori mai iubitor și mai răbdător și oare El chiar nu ne știe?
Doamne, Maică, sunt atât de plină! Rugați-vă pentru mine! Ceva se întâmplă, Cineva parcă mă cheamă și mi-e frică să răspund, dar vreau!!!!!! Mi-e frică de viața mea altfel față de cum am proiectat-o eu, mi-e frică să fac voia Lui și nu a mea, deși niciodată n-am fost fericită făcând voia mea. Doamne, greu mai renunț la calmante! Pe bune! Prefer liniștea aparentă în locul păcii Lui, căci pentru pacea Lui de obicei se trece prin oarece durere: o nimica toată față de bucuria care urmează, dar tot mi-e frică!
Mândria e un analgezic foarte priceput, nu?
Gata, trec la treabă!
Cu dragoste,
CV