Sărut mâna, Maică!
Mă iertați, vă mai scriu câteva din trăirile mele. Dacă nu aveți timp nu e mare urgență să le citiți.
„Mă întorc de pe o parte pe alta, mă zvârcolesc și nu stau locului. Mă agit, mă uit când la mine, când la cei din jur și caut… și tot caut... Auzi... eu... un nimeni, Te caut pe Tine. NU, NU... Tu mă cauți Doamne, și eu nu stau locului odată să mă găsești…Mă agit pentru păcatele ce la fac... mă agit că trăiesc permanent în stare de păcat... Dar Slavă Ție Doamne că mai și obosesc… nu că m-aș gândi eu că ar fi totuși bine să mă astâmpăr… nu... ci pentru că mă epuizez singură. Și când mă opresc, pentru o secundă ce să văd… ia te uită că respir, uite că am mâini cu care să scriu, uite că sunt... ce minune Doamne. Sunt. Nu știu cine sunt, dar exist. Mulțumesc,Doamne! Ce dar... Dar vai... ce fac eu Doamne cu acest dar...?! Mă plâng, Doamne, mă plâng. Iartă-mă...! Atâta știu... Mi-aș dori să îl iubesc cum se cuvine... dar nu știu cum... sau nu pot... Cred că cel mai mare păcat pe care îl pot face este să nu mă bucur că sunt…că exist clipă de clipă... Să vreau mereu și mereu mai mult, sau altceva, să interpretez, să judec, să analizez… mai puțin a fi... De ce trebuie mereu să „fac” ceva...? Pentru că nu sunt mereu conștientă că sunt… Și când, pentru o clipă, devin conștientă că sunt... Slavă Ție Doamne!... mă opresc din alergat, mă așez cuminte la locul meu și primesc totul ca din Mâinile Tale… în Mâinile Tale... Iartă-mă Doamne...!”
Maică... Dumnezeu nu e cine am crezut eu... Exact acea instanță care stă la pândă să vadă cu ce mai greșesc. NU văd bine deloc... cine știe ce tot proiectez eu acolo... De ce am impresia că numai Doamne este dorul inimii mele? Doar El îmi poate bucura inima, doar El este Iubirea pe care o caut...? Vă rog... certați-mă în adevăratul sens al cuvântului dacă o iau pe arătură. Dar vă spun asta... pentru că doar cu acest dor am ajuns aici... Acest dor care m-a făcut să tot caut... acel ceva care lipsește...
Și mai am o întrebare... Acum... că am descoperit mecanismele minții... că am „demascat întunericul”... cum pot să fiu sigură că nu mă întorc la felul vechi de a fi? Mi-e teamă de asta... nu vreau să se întâmple. Zic asta pentru că acum nu știu pe ce „pilot” mă aflu... Nu știu cine sunt și unde sunt...
Doamne ajută! Vă sărut mâinile și vă mulțumesc din suflet!
PP
Draga mea Copilă,
Teama ta e firească și binevenită în această vreme a iruperii simțirilor duhovnicesti atât de atacate de ispitirile vrăjmașe! Dar curaj!
Da, se poate să și greșești și să te și rătăcești câte puțin! Dar acum important este că ești vie și că L-ai descoperit, adică te-ai lăsat descoperită de Domnul Cel Viu. El e cu tine și de vei și mai cădea, de te vei mai și rătăci, de acum Îi vei simți prezența și mustrarea și mângâierea. Să nu te lipsești de cuvântul și îndrumarea părintelui duhovnic și să pui toate înaintea Domnului, așa cum ai făcut în acest mesaj, mereu, mereu.
De întors nu te vei mai întoarce pentru că întunericul nu mai are putere când a pătruns lumina în el. Dar vei mai închide, poate, ochii în fața luminii din când în când din cauza deprinderilor de a te „mișca” pe întuneric.
Nu e o iluzie că numai Domnul e dorul inimii tale. Erau iluzii celelalte dorințe care se dădeau drept doruri...
Să ai grijă de tine, să te ții de rugăciune și să ceri de la Domnul duh de pocăință, bucurie și smerenie!
Cu drag și rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana