Scrisoare către mama
Mămică,
Încă de când mi s-au format amintirile, am adunat în chip groaznic frustrări, regrete, gânduri negative etc. care au făcut din mine sclava judecătorului meu interior și a gândirii negativiste.
Mămică știu că e păcat dar am avut momente când te-am urât: de pildă când am auzit că ai făcut trei avorturi și nu te căiai deloc, când îmi dădeam seama că îl înșeli pe tata, el te bătea iar tu nu recunoșteai dar eu știam că e adevărat pentru că am auzit convorbirea la telefon și mai apoi alt om te chema la el prin mine când tot satul știa că soția lui nu este acasă și-mi zicea să-ți spun numai ție fără să audă tata etc. De ce îl învinovățești pe tata și alcoolul lui și pentru greșelile tale? El era mereu acuzat dar nimeni niciodată nu s-a întrebat de ce bea tata? S-au mai rezolvat lucrurile când tu ai plecat în Italia și vreo doi ani a fost bine și ai fost înțelegătoare. Dar mai apoi ai venit cu iubitul tău acasă și nu te mai interesa de noi. Eu și fratele meu vedeam doar cum te giugiuleai tu cu el iar pe noi tot ne vedeai și ne vezi încă doar ca pe niște chestii care nu te lasă să-ți trăiești viața. Nu te doare când îmi zici că din cauza noastră tu nu-ți mai trăiești viața? Mamă eu am sesizat că de vreun an și jumătate de când te comporți în chip neînțeles cu noi, eu nu am fost bucuroasă niciodată. Am uitat că sunt tânără, ca îmi clădesc o temelie pentru viața bună pe care mi-am dorit-o, am încetat să visez frumos, am numai coșmaruri. Mereu mă bântuie o frică alături de amenințările tale că te spânzuri. Când îmi zici că te spânzuri îmi amintesc cum căutai funia să te spânzuri când eu eram mică și o puneai sub cap și mă uitam și plângeam disperată că nu puteam să fac nimic. Mi-am pierdut curajul, dorința de a lupta și de a schimba ceva în mine și chiar energia. Parcă sunt țintuită la pământ și nu mai merita niciun efort. Nici nu mai știu ce simt pentru tine. Știu doar că sunt încărcată de reproșuri iar uneori mă întreb dacă ai plânge măcar dacă eu aș muri. Mă simt îngrozitor. Mai nesemnificativă decât un vierme. Dar mă simt totuși îndatorată să-ți mulțumesc că-mi mai dai bani deocamdată să termin liceul. Și știi ce e cel mai chinuitor? Neputința de a vorbi cu tine. Nu mai ești dispusă să asculți, să înțelegi și să accepți. Mulți ani am spus că eu sunt cel mai nefericit copil din lume. Doamne ajută-mă și vindecă-mă de necredințele mele! Iartă-mă mamă pentru că te judec și-ți reproșez dar o dată cu sfârșitul scrisorii văd că se termină și lacrimile mele.
O copilă
Draga mea Copilă
Durerea ta e mare și numai Dumnezeu te poate mângâia în sensul profund al cuvântului. De aceea Îl rog să mă ajute să-și scriu câteva cuvinte care să-ți dea putere și curaj să cauți Mângâierea Lui!
Mai întâi încearcă să mulțumești lui Dumnezeu, în fiecare zi, pentru ce e bun, pentru ce mai e bun în viața ta. Prin această mulțumire viața ta se va schimba. Nu cum ai dori tu acum, nu cum poți tu să-ți închipui, ci într-un fel cu totul și cu totul nou.
Apoi, continuă să lucrezi cu măicuța Rafaela și să scrii și părinților, și lui Dumnezeu, tot ce simți și nu poți încă accepta în viața ta atât de chinuită. Lucrând seminarul și ce te mai învață maica, vei ajunge să înțelegi rădăcinile atitudinii părinților tăi și vei ști să alegi cum să te vindeci ca să nu duci mai departe acest model de viață.
Așa vei afla, încet încet că nu ești doar fiica părinților tăi după trup, ci și a lui Dumnezeu. Și, te mai rog, să o alegi și pe Maica Domnului ca mamă și să le scrii zilnic despre durerile tale dar și despre bucuriile tale. Ai să descoperi că oricât am suferi, viața ne oferă și momente de pace și de bucurie în care putem întrezări ce fel de viață am fost chemați să trăim și că merită să ne vindecăm sufletul ca să ajungem la ea. Numai așa vei putea să nu aluneci în falsele mângâieri pe care le aduce păcatul celor ce nu au răbdarea să dobândească harul lui Dumnezeu.
Cu rugăciune și dragoste și binecuvântare,
Maica Siluana