Se spune și sunt de acord cu cei care mai spun lucrurile astea, că proiectăm și nu avem cum să-l vedem pe celălalt exact cum este el. Că nu avem curăție, deschidere etc. Mai mult, cineva spunea că în momentul în care îți spun că ești frumos, de fapt vreau să spun că nevoia mea de frumos e satisfăcută când te văd (mi s-a părut culmea 'obiectivizării').

M-a preocupat mult asta, pentru că nu puteam să pricep/primesc că eu nu iubesc pe cineva, ci ceva din capul meu și am insistat mult. Am avut gânduri de deznădejde pentru viața asta oarbă pe care trebuie să o ducem, în care nu ne vedem decât pe noi și nici măcar pe noi, în care vorbim cu celălalt și nu vorbim, nu știm ce zicem și nu știm ce aude celălalt și nici ce ne zice.

Ieri, mi-a spus Andreea foarte plastic că atunci când văd pe cineva și cred că iubesc pe acel cineva, într-un fel spun că e cerb și iubesc ceea ce văd eu în capul meu ca fiind cerb, dar s-ar putea să nu fie cerb sau oricum, nu cum îl văd eu. Același lucru adică, pe care îl știam, dar ieri am avut o imagine.
Că se poate ca eu să nu văd că 'cerbul' nu e cerb de fapt, ci poate fi orice altceva și chiar cerb să fie, e altfel, dar nu asta are importanță. Spuneați odată că la judecată ne vom arăta fiecare lumea așa cum a văzut-o.
Nu mai am pretenția că te văd așa cum ești și că înțeleg ce vrei să-mi spui. Eu îți arăt cum te văd eu și ce înțeleg eu din ce-mi spui și bucuria ta, atunci când vorbim despre tine, despre ceva al tău, ceva ce faci, gândești etc, în asta poate sta, dacă nu ești prea preocupat să-mi spui că “nu ești așa”: în aceea că vezi cum te reflectezi tu în mine.
Poate nu ești cerb și doar Domnul știe dacă ești cerb sau fluture, poate nici tu nu știi; dar fiind cu mine, dacă vrei, tu te vezi cum te văd eu și asta îți poate da bucurie. Proiecțiile mele te ajută să vezi părți din tine despre care nu știai că există. Proiecțiile tale mă ajută să descopăr o lume minunată.
Când mă uit la tine și văd că ai o floricică albastră în păr și-ți spun că-ți stă minunat, aceea nu e proiecție. Poate albastrul pe care-l văd eu nu e același pe care-l vezi tu, poate nu vedem “la fel”, dar eu mă bucur de minunea care ești cu floricica aceea albastră în păr, așa cum o văd eu.
E adevărat că tot aproape de deznădejde e, că azi se poate să-mi placă cum îți stă acea floricică și mâine s-ar putea să nu-mi mai placă, dar e așa doar dacă tu-ți pui nădejdea în mine și în faptul că eu voi observa că tu ai o floare în păr. Și dacă eu îmi pun nădejdea în stările mele sufletești și vreau ca ele să fie neschimbătoare.
Dar dacă nu te legi de mine, putem să ne bucurăm, cât vom fi împreună, de tine, așa cum te văd și de mine, așa cum mă vezi. Ăsta este darul nostru de acum.
Iar când îți vorbesc despre mine, așa cum mă percep/văd eu, când îți povestesc viața mea, povestea mea, așa cum am văzut-o eu, poate fi o fărâmă de rai.

În Domnul trăim ansamblul. În El, avem experiența Totului, a Unului... a neîmpărțitului, a neconceptualizatului, ne-pusului în cuvinte, în imagini, în numiri, etichete. Și atunci nu mai vorbim și nu mai suntem separați.
Orice cuvânt, orice gând, orice imagine proprie despre ceva deja separă cumva. Dar putem accepta asta ca joc, jocul propus mai sus. Dacă nu ne punem nădejdea în ele și le trăim ca pe ce sunt, poame din grădina raiului, ne putem bucura în El de tot (toate lucrurile) și putem da slavă, în particularul lucrurilor și totodată în Rațiunea lor, care e a Lui.
Pare total opus cu ce am scris mai sus, dar sunt valabile ambele perspective.

Doamne, binecuvintează-ne și ajută-ne să ne bucurăm de albastrul fiecărui om pe care-l întâlnim, inclusiv al nostru.
Cr