Maicuţă, pot să vă scriu ce am mai trăit? Că parcă nu vreau să las nespus ca mai apoi să mă prefac că nu am ştiut.
Eram azi la serviciu şi nu  prea era multă treabă urgentă. Şi mă gândeam că în mine creşte ceva, o „jucărie” cu care să mă „joc”, de care fetiţa să aibă grijă, aşa, cam cum aveam grijă de păpuşelele mele când eram mică. Şi poc! În momentul ăla parcă strigă o voce la mine: "Mami, sunt om nu păpuşă! O să mă mişc singur, o să fac şi caca şi o să am nevoie de mâncare pe bune. Mai mult, o să cresc şi o să ne batem de multe ori cap în cap căci am să am şi eu dorinţe, păreri, încăpăţânări.” M-a apucat groaza! Pe bune!!! M-am prins brusc că în mine creşte un OM! Da, da, nu o păpuşă, nu un căţeluş, ci un Om, o persoană! Vălei Doamne!!! 
Apoi, povesteam câte una alta cu A., mai mult despre partea de încurajare mai mult fictivă a naşterii de prunci. Şi din vorbă în vorbă m-am prins de o chestie: Omuleţul meu e altul faţă de ceea ce îmi imaginez eu, îmi doresc eu, aş vrea eu! Şoc şi asta! Căci mi se părea normal să iasă aşa cum vreau eu, dar surpriză, nu iese cum vreau eu! Şi acum stau şi mă minunez cum 9 luni mamele ţin în burtică nişte necunoscuţi! Da, parte din mine şi din soţul meu, dar în acelaşi timp un necunoscut pe care devin din ce în ce mai curioasă să îl cunosc. Maică, ce diferenţă de perspectivă! De la a te chinui mereu să descoperi în copilul tău ceea ce ai proiectat tu în el aşteptându-l, la a aştepta să se nască şi să crească tocmai ca să îl cunoşti, să vezi ce îi place şi nu să te aştepţi şi să pretinzi să îi placă ce vrei tu, să vezi cum merge şi nu să îl obligi să meargă cum vrei tu! Maică, greşesc????? Poate sună ciudat, dar nu exclude educaţia, ci doar o pliază pe ea pe copil, iar nu cum s-a întâmplat cu mine, să mă deformez eu pe ce au vrut alţii să facă din mine. ... Off, Doamne!!! Ce-i cu mine??? 
Mă simt în pericolul de a-mi sufoca copilul cu prea multă dragoste, aşa, ca să fac invers faţă de cum a făcut mami.
Doamne, învaţă-mă!!!
C V