Sărut mâna!
Măicuță, iar vă scriu că îmi face bine să exprim, să pun în cuvinte căci altfel trece totul ca un val și valurile care trec așa revin mai apoi.
În ultima vreme am trăit... nici nu știu... îmi simțeam suflețelul în comă. Postul ăsta a fost - nici nu știu cum să spun - m-a lăsat Doamne, mi-a dat drumul la mână și când picam, când mă ridicam. Și cum plăcerea mea teribilă e victimizarea fiecare cădere era urmată de o ședere plângăcioasă și crizată în care țipam la Doamne să mă ridice El, deși îmi dădea putere să o fac și singură. De asta însă m-am prins târziu, după o Spovedanie de la care am ieșit cu o falca-n cer și una în pământ neștiind dacă să vă urăsc pe dumneavoastră că m-ați trimis la părintele sau pe el... Nu m-a ținut mult revolta căci mi-era un dor de bucurie și pace și știam că doar la Domnul le pot găsi și doar mergând pe Calea Lui. Atunci am deschis ușa cuvintelor pe care mi le-a spus părintele în Taină și am rămas atât de uimită!!! Am rămas uimită căci eu auzisem doar ce nu mi-a convenit, dar de fapt, deschizând ușa am văzut că Domnul a fost dur cu încăpățânarea mea, dar răbdător și plin de dragoste cu mine. 
M-am rușinat, dar m-am ridicat. 
N-am știut niciodată să-mi accept greșelile... și e o diferență uriașă între a recunoaște și a accepta! E relativ ușor să le recunoști dar să le accepți... să le accepți fără să te condamni, fără să te autoexcluzi, fără să te disprețuiești și să te crezi disprețuit, fără să fugi de tine ca de râie... așa ceva pentru mine era de neconceput. Dar n-am avut de ales. Am rămas cu toată rușinea, cu tot cheful în fața Domnului și am așteptat. 
Și ăsta e un exercițiu pe care mi-e frică să îl repet, dar prin care a venit mângâierea. 
Acum mă lupt parcă cu cealaltă parte... căci a venit Domnul cu bucurie și eu nu prea mă chinui să nu primesc gândurile de mândrie și slavă deșartă căci parcă merit și eu un pic de desfătare... ioi, dacă n-aș ști cât rău îmi face desfătarea asta, parcă m-aș înțelege...
Să știți că nu înțeleg ce înseamnă ”jocurile psihologice”. De fapt nu înțeleg nimic din ce-mi spuneți acolo. Dar s-a deschis un gemuleț de rugăciune și pun acolo ce mi-ați scris și aștept... Am nădejde! Da, cred că de la Psaltire o capăt. Am început să o citesc personal, adică să vorbesc eu cu Domnul prin cuvintele psalmistului... uneori mi-e frică, căci e tare îndrăzneț și eu am încă ideea asta în cap că Dumnezeu e ”irascibil”... nu știu de unde am scos-o, dar uneori o cred. 
Mulțumesc!
Doamne ajută!
Hristos a înviat!