Măicuță am o nedumerire și este foarte important pentru mine să înțeleg unde „mă aflu” și ce se „întâmplă”, dacă pot să spun așa.
Până acum am fost creștină doar teoretic și prin darul lui Dumnezeu de a mă naște în familia care TREBUIE. La un moment dat m-am pierdut și L-am căutat pe Dumnezeu în alte religii, alte idei, alt mod de a trăi... voiam să văd dacă e ACELAȘI oriunde, dar sub altă formă. Și Nu era... El mi-a pus Biblia în mână, m-a târât în genunchi, mi-a scris Evanghelia în suflet cu lacrimi și pocăință, mi-a trimis oamenii Săi, care m-au luminat și m-au călăuzit... El a făcut asta... eu eram doar proastă și nu înțelegeam de ce... și plângeam, plângeam, iar plângeam... vreo trei ani în fiecare zi, și credeam că plânsul acesta amar nu se va termina niciodată... și m-am rugat la El să facă să treacă... și El mi-a luat durerea cu Mâna într-o secundă. Atunci am înțeles că nu ajunge o viață întreagă să-ți plângi păcatele... că nu trece... că doar El poate să facă să treacă.
Nu știu pe ce treaptă mă aflu spre El, știu doar că nu vreau să mă întorc acolo unde am mai fost.
Întrebarea mea este de fapt: ce se întâmplă atunci când mă rog sau stau la Sfânta Liturghie, căci ceva mă înalță, îmi arată lucruri, apoi mă coboară și lucrurile pe care le-am „înțeles” devin puțin ascunse (îmi spun că mi s-a părut); toate acestea în câteva minute, cât durează ”Tatăl nostru” s-au oricare altă rugăciune...? ...e prea frumos, dar nu înțeleg.
Am să aștept cuminte răspunsul dumneavoastră, MAICĂ SILUANA!
DUMNEZEU NE BINECUVÂNTEAZĂ!!!
Nico