Sărut mâna, Maica mea dragă.
Ce mai face sufletul meu:
e într-o zonă de trăire spontană a ceea ce vine. Faptul că am început să mă exprim mai mult verbal face să nu mai am nevoie de scris chiar așa. Am început să comunic mai deschis încercând să mă raportez în toate relațiile la El, adică să relaționez cu ceilalți prin EL... Acum relațiile nu mai sunt atât de concurențiale ori antagonice. Îmi văd în inimă zvâcniri ori de invidie, ori de gelozie (mai ales în situații în care nu mă aștept) dar când simt zvâcnirile astea, mișcarea e ”Doamne, uite!” Am primit o libertate în Domnul, prin care am căpătat curaj să mă arăt exact în acea situație, să o arăt Lui mai exact. E exercițiul de a rămâne în fața Domnului cu încredere și atunci când gândesc greșit, de a nu mă ascunde, de a nu-mi ascunde pornirile din umbră.
Mi-a fost greu să înțeleg cum adică să nu-mi ascund pornirile din umbră: adică să fiu nesimțită, abuzatoare, victimă... așa cum sunt? așa cum mă văd în anumite situații? așa cum nu mă suport, să-mi dau voie să fiu? Păi asta nu înseamnă chiar să fiu ”cum îmi vine”?
Ori să-mi exprim opiniile, chiar dacă vor fi neînțelese ori respinse? Păi ce sens mai are?
Am realizat că de fapt era o confuzie la mijloc, prin care consideram că ”ascultare” = ”conformare”. Dacă îmi exprim o opinie, înseamnă că celălalt mă ascultă dacă face exact cum am spus eu, dacă mi se supune. La rândul meu, consideram că așa trebuie să fac, mai ales față de o autoritate. Acel ”De Mă iubiți, împliniți poruncile Mele”. Și luam asta așa, ca obligație și reciprocitate. Eu fac ce îmi spui, dar și tu fă ce îți spun. Și, mai ales, dacă eu fac ce îmi spui, tu de ce nu faci ce spun (sau ce mă aștept să faci)? O permanentă așezare în capătul celuilalt de relație (inclusiv în capătul lui Dumnezeu).
Despre acceptarea voii Domnului și tăierea voii proprii.
Greu. E foarte greu să fac diferența între lepădarea de sine și ”fac ca tine, poftim, îți convine acum?!?”, care mă transformă pe mine în instanță de judecată (”vezi, mi-am tăiat voia” - îmi spun mie însămi)
Despre iubire. Iubirea ca atmosferă. Îmi era frică de iubirea mea și de nevoia mea de iubire. Mă gândeam că e ceva ce vrea să-l acapareze pe celălalt, că mă voi simți iubită atunci când celălalt va fi ”doar al meu”, când va face ”ce spun eu”, când îmi va oferi ”ce-i cer eu”... Îmi era frică de nevoia mea de intimitate, confundând intimitatea cu anihilarea, cu desființarea propriei persoane, cu în-locuirea de celălalt. În același timp, tânjeam după un fel de contopire cu celălalt, pe care nu o înțelegeam și pentru că nu puteam să mă golesc pe mine, de sine, căutam să-l golesc pe celălalt.
Acum, am descoperit că iubirea nu e altceva decât descoperire și împărtășire. Primire în sine a celuilalt. Oferire. Atmosferă. Într-un fel, iubirea nu ține de acea parte activă, de care spuneți, ci de pasiv. Pentru că iubirea nu e ceva ”al meu”, pe care-l ofer, ci eu mă las străbătută de Iubire, care se manifestă (și) prin mine. Eu mă ofer doar pe mine, nu iubirea.
Domnul să vă răsplătească și să vă bucure și să vă umple cu iubirea Lui cea infinită.
Sărut mâna cu recunoștință și cu drag mult
Cr
Draga mea Copilă
E minunat că ai făcut distincția între a te accepta așa cum ești și a fi „cum îți vine”. Ceea ce „ne vine” să facem și să spunem nu suntem noi înșine, ci reacții automate născute din impulsuri inconștiente ale firii și scheme de comportament și simțire, la fel de inconștiente, prin care am învățat să fugim de ce nu ne palce și să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce o plăcere. A accepta aceste conținuturi ale minții automate, înseamnă a avea o atitudine conștientă față de prezența lor și față de neputința noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Așadar, le acceptăm dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care țâșnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăși în spatele cortinei de responsabilitate și să le lăsăm să facă pui și să ne atace când ne e lumea mai dragă.
Așa că, această vigilență de care dai dovadă: prinderea gândului și a pornirii încă din „fașă”, e o adevărată luptă duhovnicească. Și chiar dacă acești vrăjmași casnici ai noștri apucă să ne rănească înainte ca noi să-i oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăștia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemați să fim, ci să devenim așa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.
Așa cum minunat ai descoperit, sau ți s-a descoperit, iubirea e împărtășire și, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtășit Domnului, este credința noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea: păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi așa cum a făgăduit.
Asta e iubirea Lui! Și cu această iubire ne cere și nouă să ne iubim unii pe alții! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua și noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaște nemărginita iubire și dorință de a ne ierta toate și de a ne vindeca.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana