Măicuța mea,
 
            A trecut ceva timp. Și acum, abia acum învăț (asta era sesiunea a patra parcă) să identific tiparele din mintea mea. Nu  pot spune că am lucrat ca la carte. Am încercat să fac sesiunea a opta în fiecare săptămână – cu mici excepții am făcut-o- dar mai ales am exersat binecuvântarea în viața de zi cu zi: în tramvai, la facultate, în vacanță, în familie. Era ciudat, uneori simțeam atâta furie încât îmi zicea câte un gând: poți să binecuvântezi până mâine, că tot ai să-l/o urăști. Și de fiecare dată binecuvântarea funcționa. Au fost multe situații…
          Odată am ajuns la disperare că mi se părea că nu pot să nu apelez la schemele mele și am zis: Doamne, dacă nu mă ajuți să iert, am să mă răzbun subtil și eficient. S-a întâmplat primăvara trecută și rugându-mă am văzut pentru ce nimicuri mă lăsam măcinată de ură.
În acest timp, multe din tiparele mele au devenit evidente, m-am trezit adesea  exact în situațiile în care obișnuiam să cad înainte, comportându-mă pe atunci ca o victimă care nu are de ales.
Și acum când am trăit  aceleași situații am simțit că e o șansă pentru mine, o șansă de pocăință. O șansă de a-L întâlni pe Domnul în neputința mea. Am întâlnit un băiat - avea prietenă. Nu s-a întâmplat nimic. Dar am avut ocazia să mă „analizez” stând în fața aceleiași oferte de iubire imposibilă, ofertă la care în trecut n-aș fi rezistat. Domnul a fost cu mine. Și am înțeles că singur n-ai nicio șansă, că tot ce simți atunci când simți e mult mai puternic decât orice moralitate și autocenzură și că numai Domnul dacă-L chemi, te poate salva de tine însuți, de voia ta. Mi-a trebuit doar un strop de sinceritate ca să recunosc care e voia mea.
O altă experiență a fost, faza iubirii posibile. Un altcineva a încercat să se apropie de mine. Cât de teamă mi s-a făcut! Am încercat sentimente de vinovăție, frică, rușine. Din sociabilă și amabilă, am devenit brusc distantă, cu dorința de a-l determina și pe celălalt să devină așa. Și aici am identificat tiparul născut din abuz, cu frica de bărbați, suspiciunea, rușinea și am devenit iar furioasă că am avut o asemenea experiență (și așa am aflat că încă nu am iertat).
Am binecuvântat, I-am spus Domnului ce mă doare… căci am descoperit că mă durea în special felul egoist în care acel cineva se apropia de mine. Un mod de altfel firesc pentru veacul acesta dar neplăcut sufletului meu. Și Domnul a lucrat și acum. Și nu m-am mai simțit vinovată că mă distanțez atunci când simt că ceva nu-i în regulă. Dar adesea îmi este rușine că sunt așa. Mă privesc cu ochii lumii și-mi este rușine și frică de singurătate. „Ochii lumii” numesc eu teroarea celorlalți, teroare pe care am moștenit-o de la ai mei. De mică m-am simțit încredințată cumva acestei instanțe supreme (pentru ai mei) care era „lumea”.  
Azi s-a manifestat din nou teama aceasta, la gândul că mă voi întâlni curând cu o persoană „din trecut”. Întâlnirile cu oamenii îmi amintesc de senzația de dinainte de examene. Întâlnirile cu oamenii îmi amintesc de examenele pe care le-am dat în fața alor mei zi de zi, fără să fi luat vreodată mai mult de 5. Iertați-mă, Maică, dacă inclusiv „întâlnirii” cu Sfinția voastră îi aplic acest tipar. În vara asta m-am gândit că mi-ar plăcea să vă văd într-o zi, și brusc mi s-a făcut teamă.
Mi-am amintit copilăria mea, în care nu știu să fi trecut o zi fără să fi fost criticată, judecată. Toate le greșeam. Oricât m-aș fi străduit, 90% era greșit. Am fost o sursă de nefericire din clipa în care m-am născut și ai mei au aflat că nu au un copil perfect. Cred că i-a marcat tare mult că n-am luat 10 la naștere. Mă trezesc răzbunându-mă pe ai mei prin afirmații răutăcioase. Iartă-mă, Doamne! Nu știu de ce mă simt atât de vinovată de nefericirea lor. Atât de mult le-am greșit? Le-am cerut iertare și au râs, au zis că n-au ce să-mi ierte. Oare așa sunt ei?
Când tata s-a legat batjocoritor de credința mea, i-am spus că dacă va mai face asemenea afirmații n-am să-i mai vorbesc. Am impresia că nu suportă că mă desprind de el. Căci înțeleg pe zi ce trece că pot trăi fără ei. Iar ei, mereu au afirmat că sensul vieții lor sunt copiii. Ceea ce mie îmi declanșează o culpabilitate incredibilă.
Și cu toate astea „sensul vieții lor” n-a primit niciodată cu adevărat atenție.  Și cât m-am străduit! Accept azi că nu îmi vor da atenție și că nu pot schimba asta. Nu ține de mine.
M-am alăturat lor și m-am urât, m-am criticat zi de zi, m-am respins, m-am chinuit să fiu altcineva, încă mă străduiesc zadarnic să fiu altcineva, am crezut mereu că eu nu pot fi iubită, că-s cel mai groaznic om. (Încă mi-e greu să cred că Domnul mă iubește așa cum sunt). M-am simțit mereu vinovată că nu sunt cum mă vor ei. Dar vreau să renunț azi. Binecuvintează, Doamne, și iartă-le lipsa de iertare, neputința de a mă iubi pe mine și nu imaginea de copil ideal pe care și-au făcut-o despre mine și ajută-mă să-i iert și eu.
Nu voi fi niciodată și nu vreau să mă mai chinuiesc să fiu ce mă visează ei, sau să le întrețin iluziile. E atât de obositor să întreții iluziile celorlalți despre tine.  Eu sunt eu, necunoscuta lor. Căci chiar de mi-au repetat întruna să nu le ascund niciodată nimic, multe le-am ascuns și pot spune azi că ei nu știu mai nimic despre mine, chiar dacă știu atâtea amănunte.
         Ce-i „mai imposibil” în lucrarea asta e că ei se străduiesc să-mi întrețină tiparele într-un mod atât de evident, profitând de „supușenia” mea și mai ales crezând că-mi fac bine. Dar părintele Rafail Noica spunea că Dumnezeu numai în cele cu neputință lucrează, că cele cu putință le facem și noi. Așa că am nădejde. Cel puțin acum, în momentul în care vă scriu.

Sărut mâna, Maica mea
AB