Am căutat iubirea toată viața: cu bucurie, cu dor, cu nădejde, cu încredere, cu durere, cu înfrigurare, cu frică, cu ură, cu deznădejde. De când mă știu din sufletul meu nu a lipsit nici măcar o clipă aceasta tânjire care mă topea pas cu pas. Am căutat-o, am cerut-o, am pretins-o, am cerșit-o... la părinți, la colegi, la prieteni, la bărbați, la oameni calificați în arta de a iubi. Deseori mi s-a răspuns cu iubire dar în inima mea a rămas aceeași foame neostoită. Deseori am fost respinsă sau nu am răspuns pe măsură, rănind sau fiind rănită. Nimic nu-mi potolea acel gol din capul pieptului care mă devora continuu. Toate astea până am ajuns în fața zidului deznădejdii, până am ajuns ca un mort, fără nici un fel de speranță și fără nici un pic de putere. Nu vreau să mai spun despre acel „Ceva” care „m-a luat de mână” și m-a purtat și mă poartă încă, fără voia mea, pe drumuri neștiute. Credeți-mă, Maică, e „Ceva” care m-a împins spre dumneavoastră, spre doctorul Săndulescu si acel „Ceva” mă împinge chiar să citesc ceva anume sau să fac ceva anume. Maică, în acele momente am niște dureri groaznice, insuportabile, ca durerile facerii – mi-e toată ființa o rană vie. Și tot din capul pieptului vine... E cumplit. Dar, ca o minune, de fiecare dată, fără excepție, la sfârșitul acestor dureri trăiesc o revelație, primesc răspunsuri despre care habar nu aveam, trăiesc un vis minunat, un miracol și am senzația că am mai făcut un pas, am mai urcat o treaptă. Acest lucru se întâmplă de peste cinci ani. La început nu știam ce e și mă opuneam, luptam, mă încrâncenam, făceam orice ca să nu mă mai doară așa. Pe măsură ce mi-am dat seama că, totdeauna, când încetează această mistuire, mă simt minunat, ca într-o lume de vis, ca într-o poveste, ca în Împărăția cerurilor, mă las purtată de durere și atunci plâng, urlu și mă rog dar, fără încrâncenare. Deși am trecut de nenumărate ori prin această stare, parcă mereu mă ia pe nepregătite dar niciodată nu mai deznădăjduiesc și Îi spun: „oricât Te-ai ascunde, eu cred în Tine și știu că mă vei duce și pe mine în acea grădină minunată și oricât m-ar durea, eu aștept”.
Am citit atâtea cărți, Maică, am fost la cursurile dumneavoastră, la întâlnirile duhovnicești, am învățat despre cunoaștere, despre patimi și despre lupta cu patimile și, toate astea m-au ajutat să trag concluzia că patima mea este desfrânarea. Trăisem atâția ani căutând cu îndârjire iubirea până am ajuns să o cerșesc și să fac orice lucru înjositor, umilitor, pentru a primi un strop de mângâiere, o vorbă bună. Niciodată n-am conceput că am ajuns în pragul desfrânării. Disprețuiam desfrânatele, curvarii și orice ar avea legătură cu aceasta „tagmă”. În momentul în care mi-am dat seama că eu însămi am ajuns astfel am simțit că se năruie totul cu mine. Ura și disprețul pe care le nutream față de cei din această categorie s-a întors însutit asupra mea. Nu pot să exprim trăirile din acele clipe. Acesta a fost începutul adevăratei lupte – de acum eram față în față cu vrăjmașul. De câțiva ani tot duc această luptă – niciodată n-aș fi crezut ca va dura atât de mult. Acum am înțeles că e o luptă îndelungată, grea, mistuitoare, cutremurătoare, înfricoșătoare, crâncenă – care cere multă, multă răbdare și nădejde. Am mai vorbit despre asta – m-am desprins de tot ceea ce avea legătură cu patimile mele și fac tot ce îmi stă în putere să duc o viață ascetică. Dacă v-aș spune că îmi și place, m-ați crede, Maică? Credeți-mă, îmi place! Sărut mâna, Doamne!
 
Dar, de ce m-am hotărât să vă scriu astăzi?
 
Toți anii aceștia am luptat cu patimile mele – că desfrânarea e mama lor dar, pe lângă ea, mai erau și încă mai sunt și altele, destule - și credeam că am reușit să înfrânez acea căutare, acel dor mistuitor al iubirii. Astăzi, pe neașteptate m-a copleșit același dor, aceeași strigare, aceeași tânjire, cu foc, cu durere cumplită, mistuitoare – și toate acestea erau fără nicio adresă, fără nicio imagine. La început m-am speriat groaznic spunându-mi că toți anii aceștia s-au năruit și că nu au nici un rost și trebuie să o iau de la capăt – nu vă pot spune ce frică și ce rușine am simțit. Apoi, am încercat să mă liniștesc și să o iau, pentru a suta, a mia oară, pe firul acestui sentiment ca să înțeleg de unde vine, de ce persistă și ce aș putea face. Am găsit niște răspunsuri. Probabil că nu sunt ultimele și că vor mai urma și alte zile cu alte și alte răspunsuri dar, astăzi am simțit nevoia să vi le împărtășesc și dumneavoastră și imediat m-am pornit pe scris.
 
Răspunsurile care le-am primit astăzi sunt următoarele:
 
Viața este un proces continuu de transfer al iubirii. Omul nu trăiește decât pentru a primi și a dărui iubire (prima dată când am afirmat acest răspuns mi-am zis „gata, sunt pierdută, nu mai am nicio șansă”). Prin urmare, voi avea nevoie să iubesc și să fiu iubită până la ultima suflare și poate și dincolo de veac. Nu este nicio rușine să simți că ai nevoie să primești iubire și să simți că ai nevoie să dăruiești iubire. Până acum îmi era rușine că simt acest lucru și mă simțeam cumplit de vinovată că nu pot opri acest tăvălug. Acum înțeleg că greșeam în ceea ce privește „sursa” iubirii primite și „ținta” iubirii dăruite. Ba, mai mult, nici măcar nu eram conștientă ce înseamnă a primi iubire. În mintea mea cea mai apropiată imagine legată de iubire era acea apropiere între un bărbat și o femeie – dar, de câte ori aveam ocazia să împlinesc această apropiere eram mai nefericită.
În timp, mi-am dat seama că, iubire înseamnă să fii tratat cu răbdare, cu bunăvoință, cu modestie, cu bună-cuviință, cu respect, cu generozitate, cu calm, cu bunătate, cu dreptate, cu încredere, cu nădejde – sigur că asta am înțeles după multă durere, deznădejde și nesfârșite întrebări, cu toate că răspunsul îmi fusese dat încă din tinerețe în I Corinteni, capitolul 13.
 
Dar, să revin la „sursă” și la „țintă”.
 
Păi, eu aveam convingerea că iubirea de care am nevoie trebuie să o primesc de la aproapele meu și de la toate lucrurile din jur și că trebuie să dăruiesc iubire mai departe, aproapelui meu și la tot ce mă înconjoară. Prin urmare, atât „sursa”, cât și „ținta” erau aceleași. Neprimind iubire de la aproapele meu mi s-a răsturnat toată tabla de valori și toată viețișoara mea m-am mișcat în acest cerc fără ieșire căutând o portiță prin care să pot găsi iubire între mine și aproapele meu. În acest „carusel” fără sfârșit nici măcar nu mi-am dat seama când mi-am irosit (sau mi-a fost devorată) bruma de iubire pe care o aveam ca dar al tinereții și al curățeniei de copil nevinovat. Habar nu aveam că iubirea de la oameni este o sursă limitată. Eu aveam nevoie să primesc și să dăruiesc acea iubire simbiotică, naturală, dezinteresată. Aceeași nevoie o am și acum și o voi avea totdeauna. Fără această iubire eu sunt „țărână mișcătoare” și nu am niciun rost. Acum am înțeles că și cei din jurul meu au nevoie de același fel de iubire. Păi, eu de unde să le dau dacă nu mai am și ei de unde să-mi dea?
 
Deci, singura „sursa” de iubire, reală, curată, nedisimulată, nesfârșită și care întrunește absolut toate calitățile iubirii de care am eu nevoie, este Dumnezeu.
El este „sursa” iubirii mele.
 
Ei, dar cum să fac să obțin iubirea aceasta? Păi, am citit eu de curând undeva că Dumnezeu este atât de bun încât nu-mi cere niciun sacrificiu pentru El ci îmi cere să mă sacrific tot pentru mine iar sacrificiul pe care trebuie să-l fac este de a-mi direcționa toate acțiunile spre tămăduirea patimilor mele dar numai cu armele Lui (Sfintele Taine, rugăciunea, cugetarea, citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți etc). Și mai spunea acolo unde am citit (în „Învățătura de credință ortodoxă”) că, pe măsură ce patimile mele se tămăduiesc, Dumnezeu îmi trimite în locul lor, prin Duhul Sfânt, câte un dar sau chiar mai multe. De exemplu:
- În locul iubirii de sine, îmi trimite iubirea duhovnicească, nepătimirea, cunoașterea.
- În locul lăcomiei, îmi trimite înfrânarea.
- În locul desfrânării, îmi trimite abstinența, castitatea.
- În locul tristeții, îmi trimite lacrimi, străpungerea inimii și bucurie.
- În locul mâniei, îmi trimite blândețe și răbdare.
 
Și așa, cu fiecare patimă vindecată, primesc câte o răsplată.
 
Și aici eu vedeam lucrurile răsturnate: îi ceream lui Dumnezeu blândețe, bunătate, putere și toate celelalte, fără a face nimic în legătură cu patimile.
 
Prin urmare, pe măsură ce îmi vindec câte o patimă, primesc câte un dar și chiar am primit, Maică. E un sentiment extraordinar.
 
Am mai înțeles că toate aceste daruri constituie virtuțile – desăvârșirea, sfințenia. Abia cel care are aceste daruri, are dragostea (iubirea) adevărată din care poate să dăruiască mai departe. Dăruirea dragostei nu se face nici ea oricum ci, mai întâi i-o dăruim lui Dumnezeu ca recunoștință pentru darurile pe care ni le face și El ne-o trimite înapoi pentru a nu rămâne știrbiți de iubire – ba, ne trimite și mai mult pentru a putea dărui aproapelui și tuturor lucrurilor care ne înconjoară ca într-un joc al Bucuriei.
 
În concluzie:
- „sursa” de la care primesc iubirea este Dumnezeu și este una singură, neschimbabilă si nesfârșită,
- „ținta” către care îndrept iubirea mea este, în primul rând Dumnezeu, ca mulțumire și recunoștință pentru darurile Sale și, plină de iubirea lui Dumnezeu mă îndrept către aproapele meu spre a o împărtăși cu el ca prilej de bucurie.
 
Maică, astăzi, imediat ce am primit aceste răspunsuri parcă m-a cuprins un val de liniște, de împăcare. Nu îmi mai e frică și rușine să simt că am nevoie de iubire și că am nevoie să dăruiesc iubire, pentru că, nevoia mea de iubire este nevoia de Dumnezeu, iar nevoia mea de a dărui iubire este menirea mea ca om – pentru asta sunt făcută: să primesc iubirea lui Dumnezeu, să-i mulțumesc cu iubire și recunoștință, și să dăruiesc iubire celor din jur.
 
Doamne, îți mulțumesc pentru Iubirea Ta și pentru toți pe care mi i-ai dat!
 
Maică, mulțumesc lui Dumnezeu pentru că sunteți în viața mea și mă însoțiți în fiecare zi în rugăciunile mele.
Citeam undeva că îngerii pot să fie și gândurile bune ale cuiva, așa că, va trimit și eu câțiva îngeri, în schimbul stolurilor de îngeri pe care mi i-ați dăruit dumneavoastră.
Îmi plec genunchii sufletului și fruntea la picioarele dumneavoastră, Maică, cu toată iubirea și recunoștința de care sunt în stare.
 
Sărut mâna, Maică bună!
Simeona