Draga mea maică,
Nu aș putea să spun că e o stare veche, e o trăire pe care o simt intens, cu surprindere vie, de puțin timp. Merg la serviciu și vin la spital oameni care plâng de supărările lor și suferă cumplit, se vede pe ei, povestesc dureri trăite pe care le poartă în ei, cu ei, de ani de zile și se consumă și îi consumă și e o dramă din care nu văd nimic decât ziduri de durere. Le ascult poveștile fascinată, cu ochi mari, dau din cap, am răbdare, mai spun câte ceva, dar parcă ceva mă consumă și nu mai pot să vorbesc cu adevărat. Cum pot totuși să aleagă durerea când au așa o Alternativă Vie, când Îl au pe El?
Eu scriu articole în care încerc să le explic oamenilor cum se poate ”dependența” asta de durere și nefericire; că e de la drogurile proprii din creierul nostru, de la obișnuința mentală de a merge, tot și tot, pe ”autostrăzile neuronale” ale vieții triste și nemulțumitoare în nimic, în care vrem doar altceva, de a vedea doar partea goală a paharului care derivă tot din precedenta cauză, de a interpreta lucrurile limitat, din lipsa iertării, din necredință... Cel mai mult cred că din necredință. Nu-l alegi pe El ca Bucurie pentru că nu crezi cu adevărat că El îți poate fi Bucurie, refuzi cu obstinație să-I acorzi această șansă. Refuzi să-L mănânci sau dacă o faci te raportezi tot ca la tonomatul de dorințe: ”uite eu fac ce trebuie, Tu dă-mi ce vreau”. Te împotrivești la Bucurie. Și totuși, deși am explicații și deși pe toate le-am trăit și eu, totuși acum nu pot să înțeleg cum totuși poți să alegi atât de sigur și încrâncenat să crezi povestea ta de durere, când ai așa o Alternativă Vie, când ai Adevărul și Viața?
Vă mulțumesc....
Cu un drag care îmi vindecă orbirea,
Andreea
Draga mea Andreea
Nu omul suferind din fața ta face alegerea. El este deja robul unei alegeri făcute cândva, demult, în primii ani de viață. Atunci „lumea” în care s-a născut l-a învățat și i-a întipărit în minte, i-a scris în „frunte”, cu lanțuri de neuroni, un scenariu de viață urzit din suferința nemântuită a părinților și bunicilor și strămoșilor. Suferința omului se naște din împotrivirea la voia lui Dumnezeu. Mulți oameni nici nu-și mai dau seama de asta, adică nu mai sunt conștienți. S-au născut și au crescut într-o lume, într-o mentalitate construită pe această împotrivire. De aceea se și întreabă fiecare om „oare, de ce sufăr atât?”.
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți...
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg... De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie...
Da, Andreea, tu scrii articole minunate și vii despre cum putem să ieșim din închisoarea suferinței care nu duce nicăieri, dar oamenii aleg încă să mai rămână acolo. Ce poți face în această situație? Să le respecți voia, alegerea, dar să-i ajuți să devină conștienți că e alegerea lor, că sunt liberi și că nu sunt singuri. Dacă nu au fost liberi, copii neajutorați fiind, când li s-a impus scenariul de viață, acum sunt liberi să se lepede de el. Știi, de fapt, lepădarea de de sine nu e altceva decât lepădarea setului de convingeri și credințe lăuntrice după care ne trăim viața. Dacă ne lepădăm de ele alegând să trăim după poruncile lui Dumnezeu și luăm putere de la El, în Biserică, prin Sfintele Taine pentru asta, vom descoperi cu uimire că Domnul e cu noi, că bucuria Lui e reală și palpabilă și că nu depinde de nimic exterior. Și că aflând noi această bucurie a Împărăției care este în noi, toate cele necesare ni se adaugă fără a le căuta.
E atât de adevărat!
Ei, ca omul din fața ta să accepte acest adevăr are nevoie de un martor viu. Acela să fii tu! Tu, acolo, ca medic uman și slujitor al Doctorului sufletelor și trupurilor noastre, fii martorul tăcut al vindecării pe care ai trăit-o și o trăiești încă, și mulți se vor trezi și îndrepta în jurul tău. Dacă doar empatizezi cu suferința celui din fata ța te șubrezești în zadar. Omul nu-l poate vindeca pe om, ci numai Singur Dumnezeu. Omul bolnav sufletește (și cine nu este?) are nevoie să simtă iubirea, empatia lui Dumnezeu făcut Om pentru el ca să se îndure să renunțe la confortul suferinței ca victimă a „răutății celorlalți”...
Spovedește-te, împărtășește-te, roagă-te, trăiește în Duhul Sfânt așa cum ai început și El te va lumina și te va învăța pas cu pas și clipă de clipă să fii omul Lui pe Cale.
Învață de la El să fii răbdătoare!
Învață să nu deznădăjduiești văzându-ți și simțindu-ți neputința ci, dimpotrivă, să te folosești de ea ca să ceri și să primești puterea Lui fără de Care nu putem face nimic.
Sunt tare bucuroasă că ești acolo, în focul durerii omenești, și am mare încredere în tine pentru că te văd cu câtă încredere sorbi putere din Sfântul Potir la fiecare Sfântă Liturghie.
Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana