Părintele Teofil e un copil în sensul evanghelic al cuvântului. Unii copii pot să se nască și să crească fără a fi infectați de iadul acestei lumi, dacă părinții sunt în Biserică și Îl au pe Domnul în viața lor, viu și lucrător.

Da, toți avem nevoie să ajungem la starea de copil care se măngăluiește ținându-și mintea în rai, în bucuria sfântă a Împărăției care este în noi. Dar nu înainte de a străbate „vămile văzduhului lăuntric”, vămile de gânduri și sentimente pietrificate în mintea-inimă, adică în adâncul nostru de până în fiecare celulă a trupului și în fiecare putere a sufletului, prin iertare, binecuvântare, iubirea de vrăjmași, lepădarea împotrivirii, a judecații și a comparației, a luptei și atacului, a manipulării și tuturor celorlalte „arme și mecanisme” de supraviețuire!

Din nefericire însă, majoritatea copiilor se nasc încărcați de iadul din părinții lor, dacă aceștia nu se îngrijesc să se vindece prin lucrarea poruncilor, prin Taina Pocăinței și prin Împărtășanie. Eu, de exemplu, am fost concepută într-o permisie de pe front a tatălui meu. Sufletul lui, mintea lui, erau încărcate de iadul războiului și acesta a trecut la mine fără nici o cenzură, fără ca el să fi avut posibilitatea să se lepede de el prin rugăciune și Spovedanie, fiind „nepracticant”... Desigur, și în toți cei concepuți în timpul războiului și imediat după...
Și nu numai iadul din părinți îl poate moșteni un copil, ci și pe cel al strămoșilor, al neamului, al lumii din afara casei. De exemplu, dacă un pruncuț e ținut la televizor că „doar ce să înțeleagă el în burta mamei sau când e mic, mic”, tot iadul acela se descarcă în el ca o informație pe un hard disc! Deja și știința constată și „măsoară” asta. Dar cine să creadă?

Dar să nu deznădăjduim pentru că, atunci când omul primește de la părinți și de la lume, o astfel de povară, orice povară, Dumnezeu îi dă acelui suflet putere pe măsură, adică fără măsură, și „ocazii” să afle „Vestea cea bună” că El a biruit iadul ca, alegând să-L primească pe El ca Domn și Stăpân al vieții sale, să afle Calea și să biruiască lumea. Altfel cum aș fi ieșit eu, de exemplu, și nu numai, la Lumina Lui din fundul acela de iad?
Cine are în el, în mintea lui și în memoria lui afectivă, iadul unor suferințe nepredate spre vindecare Domnului, ale neamului și personale, nu are altă ieșire decât să-și țină mintea în iad, fără a se confunda cu el, și să nu deznădăjduiască. Această „ținere a minții (atenției) în iadul din noi” este ceea ce facem, la măsura noastră, de-a lungul și, mai ales, în liturghia lăuntrică din Seminarul „Să ne vindecăm iertând”.
Asta pentru iadul personal.
Dar n-am putea face asta dacă nu am participa activ și efectiv cu Domnul la coborârea în iadul omului total, pentru „toată suflarea”, prin Sfânta Liturghie Euharistică!
Aceasta este Calea și Duhul Sfânt ne învață și ne conduce, dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, la „tot adevărul” și la bucuria aceea pe care nimeni nu o poate lua de la noi!
Cu dragoste și binecuvântare,
Maica Siluana