„Dar iată, pasul următor se poticnește și el într-o nouă întrebare: „de ce nu intervine Dumnezeu când suntem abuzați fără vină, de ce îngăduie să fim abuzați, maltratați, bolnavi, chinuiți și apoi abuzatori și chinuitori?” este și aici o taină fără acceptarea și înțelegerea căreia iarăși nu vom putea înainta pe cale: taina libertății.”
Vai, mult m-a chinuit pe mine întrebarea asta, atât de mult, încât, la un moment dat chiar am devenit obsedată de ea! Ba mai mult, mă tot gândeam cu ce am putut greși atât de mult, încât să merit pedeapsa pe care am îndurat-o? N-am spus niciodată că n-am greșit, am știut eu prea bine ce-am făcut, dar totuși simțeam, că Dumnezeu mă pedepsește prea crunt pentru păcatele mele.
La un moment dat, chiar am fost în stare să accept că am greșit și chiar îmi merit pe bună dreptate soarta, numai că, răbdarea mea s-a sfârșit, văzând, cum, chinurile mele nu se mai termină. Astfel am început să mă răzvrătesc din nou, să mă cert și să mă întorc împotriva lui Dumnezeu. N-am înțeles nici în ruptul capului de ce nu vrea Dumnezeu să ia de la mine paharul acesta?
După toate astea, am stat și m-am adunat un pic și mi-am pus întrebarea: „Ia stai tu, dar după toate câte ai făcut, ce ai vrea să primești? Să-ți facă Dumnezeu o statuie? Să te încununeze cu flori? Să-ți dea o decorație pentru cel mai invincibil păcătos de pe planetă? Să-ți compună o odă? Ai uitat cumva, că ți se va măsura cu aceeași măsură cu care măsori, ba chiar însutit dacă va fi nevoie?”
Nu mi-am dat seama nicicum cu ce am greșit, până am realizat și m-am gândit la toți oamenii cărora le-am făcut atât de mult rău fără să-mi greșească cu nimic, doar pentru simplul fapt că voiam eu să-mi satisfac anumite mofturi... Ce vină au avut ei în ceea ce privește faptul că voiam mai mult decât mi-a dat Dumnezeu? Dar Dumnezeu ce vina a avut, dacă eu I-am încălcat toate legile și poruncile de bunăvoie, fără să țin cont, că va veni o vreme, când voi realiza ce am făcut și mai ales, că voi plăti pentru păcatele mele?
Dacă eu nu m-am oprit, dacă eu am continuat cu bună știință să păcătuiesc, ce am mai așteptat de la Dumnezeu? Să mă aplaude? Am fost atât de orbită, încât nici n-am observat, că meritam pedepse mult mai mari! Dar ce pedeapsă mai trebuia să îmi aplice Dumnezeu mai mare decât mi-am aplicat eu? Dumnezeu m-a lăsat să-mi fac de cap cum și cât am vrut, fără să fie nevoit să intervină, pentru că ne lasă pe noi să ne autopedepsim, să ne batem, să ne jignim, să ne scuipăm, să ne batjocorim până obosim, până nu mai putem!
Am mai spus asta și repet: nu Dumnezeu face toate astea și lasă toate astea să ni se întâmple, ci NOI! Niciodată nu a venit Dumnezeu să mă oblige să îl scuip pe fratele meu în față, să-i dau în cap cu paharul, să-l umilesc și să-l batjocoresc în ultimul hal, ci EU am făcut toate astea de bună voie!
Până aici hai că am înțeles eu că am meritat tot ce mi s-a întâmplat, dar văzând în ce hal am ajuns, am simțit că ar fi cazul să se termine coșmarul... N-am mai suportat! Și chiar mi-am dorit din toată ființa mea să mi se schimbe odată viața, dar oricât m-aș fi rugat lui Dumnezeu să mă ajute și să mă scape din iad, lucrul acesta (spre nenorocirea mea) nu s-a întâmplat... Alte frământări, alte sudori.
Mă tot gândeam, oare Dumnezeu chiar nu vede că vreau să mă schimb, că vreau să duc o viață normală? Acum de ce nu mă ajută? Asta a sunat cam astfel: „Hei, Doamne, nu vezi că m-am saturat să mă joc și acum am pocnit din degete să pui TU capăt la ceva ce am început eu și nu mai suport?”.
Numai că, Dumnezeu, în înțelepciunea Sa știa, că cererea mea a fost doar pentru moment, pentru că nu aveam nevoie decât să îmi adun niște forțe noi pentru a mă ridica și a continua să păcătuiesc cu aceeași (sau poate și mai multă) nesimțire! Am suferit nespus de mult, dar nu pentru că L-am ofensat pe Dumnezeu, ci pentru că lucrurile nu au decurs așa cum aș fi vrut eu!
Abia în momentul în care am reușit să înțeleg gravitatea faptelor mele, ofensa adusă unor oameni nevinovați, și mai ales lui Dumnezeu, am început să mă căiesc sincer și să mă gândesc cum ar trebui să procedez pentru a-mi repara greșelile...
Am îndrăznit și mai mult, și am mers mai departe cu analiza. Eu, într-adevăr am greșit, și după tot ce am făcut mi-am meritat soarta pe bună dreptate, cu vârf și îndesat, dar m-a obsedat totuși întrebarea: Cum a fost posibil să cad în halul acesta? După lungi frământări am înțeles în sfârșit (după cum bine știți), că, mi s-a măsurat exact cu măsura cu care am măsurat eu... adică mi-am judecat semenii și am dat pe ei ca pe hoții de cai, dar totuși... Cum a fost posibil să fiu nevoită să plătesc un preț atât de mare, atât de crud? N-a fost un preț însutit, ci înmiit Măicuță! Și precum nu se putea altfel, tot către Dumnezeu m-am întors, simțind că tot El este principalul vinovat!
Singura replică primită de la Dumnezeu a fost: „Ia mai gândește-te un pic...” și m-am gândit... aproape convinsă, că de data asta am să-I demonstrez cruzimea, dar și de data asta am fost nevoită să înțeleg cât de mult am greșit...
Am luat-o de la capăt, sistematic, cum s-ar spune cu vorbe mari. Bun. Eu am greșit și mi-am primit și meritat soarta, dar ce se întâmplă, cum explică Dumnezeu abuzul față de un copil de exemplu, care nu e în stare să judece, să scuipe, să batjocorească, să umilească etc.? Un astfel de copil pentru ce plătește? „Ei, acum să Te văd Doamne!”- mă gândeam eu umflată în pene până la desfigurare!
Surpriza n-a întârziat să vină Măicuță, numai că, nu știu cum o voi explica eu și pe asta!
Am avut din nou șansă să văd că Dumnezeu nu lucrează și nu procedează cum lucrăm noi oamenii, ci are alte și mult mai minunate căi decât ne-am imagina noi!
Ce se întâmplă de fapt? De exemplu, eu azi aduc o ofensă unui frate al meu (Gheorghiță), îl lovesc peste față. Fac lucrul acesta cu bună știință, iar dacă ar fi să gândesc corect, în mod normal ar trebui să mă aștept, ca acest frate să îmi trântească înapoi nu o palmă, ci chiar două, dacă așa simte el. Uneori se întâmplă să o primesc pe loc, dar se poate întâmpla, ca acel frate să fie atât de înțelept sau bun, sau milos, sau cum o fi încât să nu reacționeze nicicum la ofensa mea, ba chiar să mă ierte. Eu, în urma acestui incident, pot să fiu recunoscătoare fratelui meu (în cel mai fericit caz) și să-mi pară rău pentru fapta mea, sau pot să îl consider un pămpălău sau fraier și cu asta basta. Incidentul se uită, timpul trece, iar noi ne continuăm viața. Peste vreun an, doi, zece, mă trezesc brusc, într-o bună zi să fiu pălmuită peste față de vecinul căruia nu i-am greșit cu nimic, ba nu i-am spus nici „fă-te-n colo” în viața mea! Și aș începe și eu și neam din neamul meu să îl atacăm pe acest vecin, să-i tragem o „corecție”, după care, fără doar și poate, eu, ofensata, m-aș întoarce către Dumnezeu și L-aș întreba: „Cum ai putut lasă Doamne, să mi se întâmple asemenea nedreptate mie care chiar nu am greșit cu nimic?” și uite așa, iar s-ar sparge toate oalele în capul lui Dumnezeu!
Azi, spre rușinea mea, mi-am dat seama unde greșim noi, oamenii, și mai ales unde se pitește secretul?
Eu, oarecând, l-am lovit pe Gheorghiță. Acesta, din anumite motive, m-a iertat, dar am uitat esențialul! Fapta mea a fost săvârșită, dar RĂSPLATA??? Nu scrie nicăieri, că răsplata trebuia să o plătesc pe loc și de la aceeași persoană! Răsplata mea, în cazul acesta, a trebuit să vină de la vecinul, și numai Dumnezeu știe de ce!
Se mai putea întâmpla, ca palma respectivă să o primească de exemplu copilul meu, nu eu! Și cu siguranță m-ar fi durut mai mult decât dacă m-ar fi lovit pe mine!
M-am mai gândit și la altceva. Uneori facem un mare bine cuiva, dar acel om nu are nici cel mai mic gând de a ne fi recunoscător în vreun fel... Iar noi ce facem? Ne văităm în stânga și în dreapta, ba îi reproșăm chiar lui, personal, că nu e recunoscător! La un moment dat, ne trezim, că cineva (cu care poate n-am avut niciodată nici o treabă), ne face un mare bine, chiar într-un moment în care suntem greu încercați... În asemenea momente ni se pare că merităm, că ni se cuvine acel ajutor, nu? Ei, uite așa lucrează Dumnezeu, pentru Care nu scrie nicăieri că aceeași persoana trebuie să ne răsplătească fie cu bine, fie cu rău, depinde ce am făcut!
Nu știu cât de bine m-am făcut eu înțeleasă, dar să nu uităm că pentru orice gând, pentru orice cuvânt rostit, pentru orice faptă a noastră (fie bună, fie rea) VOM PLĂTI! Acum am înțeles, de ce trebuie să gândim, să rostim și să înfăptuim numai și numai binele, pentru ca răsplata să fie după măsura faptelor noastre!
Să presupunem că mă hotărăsc și începând de azi voi face numai și numai binele, dar chiar și astfel, să nu mă mir dacă voi avea parte și de rele, pentru că n-am de unde ști cât mai am de ispășit( poate toată viața) pentru toate relele pe care le-am făcut până acum cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. Consecința păcatelor mele va rămâne în fața lui Dumnezeu, pentru că în fața lui Dumnezeu orice păcat se soldează cu o datorie, iar EU voi primi nota de plată!
Astfel am priceput pe veci, că nu Dumnezeu este vinovat pentru răul ce mi se întâmplă, ci eu personal, sau neamul meu, până chiar la a șaptea generație!
Astfel am priceput că pentru tot răul pe care îl săvârșesc eu (sau binele) poate plăti (sau poate fi răsplătit) cineva nevinovat din neamul meu!
Așa să ne gândim înainte de a face vreun rău cuiva și cu siguranță ne vom opri de la săvârșirea lui!
Of, Măicuță, greu mi-a mai fost să explic asta! Oare după toate astea - aș mai putea eu răzvrăti vreodată împotriva ACESTUI DUMNEZEU, ale Cărui căi sunt atât de întortocheate, dar atât de minunate și drepte?
În consecință, ce este de făcut? Este foarte simplu: să nu mă mai prefac că nu înțeleg vreodată ceva! Totul e atât de clar! Și mai ales, să nu mă mai mir, dacă Dumnezeu tace.
Fiecare dintre noi știm foarte bine ce fel de păcate avem. Nimeni nu știe mai bine decât noi! Trebuie să facem în viață o mică pauză și să ne punem întrebarea: „Ce nu este în regulă în viața mea? Cu ce păcat ar trebui să termin în acest moment, acum și pentru totdeauna?”. Noi știm foarte bine răspunsul. Biblia ne spune foarte clar: „Întoarceți-vă!”. Fiul risipitor a întors spatele vieții lui celei vechi și stricate. Și noi ne putem întoarce la Iisus Hristos așa cum suntem, necredincioși, împovărați, murdari, dar trebuie să renunțăm la acele lucruri care ne duc la pierzare și despre care noi înșine știm că sunt păcate. Nu putem ajunge la o credință vie dacă nu avem curajul de a termina cu ceea ce avem de terminat!
Eu cred că iadul este atunci, când Dumnezeu nu mai are ce să ne spună. În momentul în care simțim că Dumnezeu tace, înseamnă că ne-am îndepărtat enorm de El, ca fiul risipitor, și știm foarte bine că trebuie să ne întoarcem. Ne îndepărtăm de Dumnezeu până la „cocina de porci”. Nu cred că există vreun om, care să nu știe că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, dar majoritatea oamenilor nu îndrăznesc.
Să nu dispere nimeni după tot ce am scris eu aici, și să nu ne pierdem niciodată nădejdea, pentru că Dumnezeu ne dă mereu încă o șansă tuturor, nu suntem pierduți definitiv! Oricât de bogați și de puternici am fi, există ceva ce niciodată nu va fi posibil să fie cumpărat cu bani: IERTAREA PĂCATELOR! Nu există nimic mai important decât acest lucru și dacă există cineva care are impresia că nu are nevoie de așa ceva, înseamnă că nu Îl cunoaște pe Dumnezeu!
Iar dacă privim o cruce cu Iisus răstignit și întrebăm: „De ce atârni Tu acolo?” El ne răspunde: „Pentru că tu, omule, ai păcătuit! Ori plătești în iad pentru asta, ori plătesc Eu în locul tău! Cineva trebuia să plătească... Fac Eu acest lucru pentru tine, doar să crezi în Mine!“
Ce am eu de făcut de acum încolo? Să cer lumină și înțelepciune de la Dumnezeu spunându-I sincer: „Doamne, dă-mi credință și lasă-mă să pot vedea și eu Lumina!”. Să recunosc mereu prezența și existența lui Dumnezeu! Să citesc mult Biblia, unde îmi vorbește Mântuitorul, iar pe urmă să-I vorbesc și eu spunându-I: „Iisuse, am atâtea să Îți spun! Nu-mi pot face ordine în viață! Te rog ajută-mă!“ Să caut compania oamenilor credincioși, să nu stau singură, pentru că PE DRUMUL CĂTRE RAI NU SUNT CĂLĂTORI SINGURATICI!
Va urma...
P. S.: Măicuță, dacă tot am înțeles că trebuie să fiu disciplinată, vă mulțumesc pentru „provocare”, având în vedere faptul că tocmai am realizat cum cuvântul scris disciplinează.
Același respect și recunoștință pentru toată echipa: Kati