M-am gândit de mai multe ori dacă să vă scriu sau nu următoarele. Dacă în spatele dorinței mele de a vă povesti din viața interioară se ascunde și slava deșartă, mă rog Domnului să mă vindece de aceasta. Totuși... simt dorința de a vă spune.
Duminica trecută am fost la Biserică. Și era momentul predicii atunci când am simțit că din cuvintele preotului răzbate ideea de lipsă de smerenie. M-am revoltat de multe ori ascultând aceste predici "anti-smerenie", deci "anti-har". De data aceasta îmi propusesem să rămân în ascultare... eram în Casa Domnului. Îmi simțeam mânia trecând pe lângă mine. Spre sfârșitul predicii, mi-am spus: "Bine, furia mea are motivații egoiste - că nu mă ajută să cresc spiritual aceste predici. Și mă căiesc pentru asta. Dar Tu, Doamne, cum de stai deoparte când în Casa Ta nu se vorbește practic de Tine, ci de niște principii pe care trebuie să le urmăm? Nu se vorbește de Tine, Persoana, pe care să o primim pentru a ne sfinții. Cum de nu spui nimic?". Și nu erau întrebări retorice. Am făcut liniște în mine și așteptam un răspuns, pentru că nu înțelegeam. Și răspunsul a venit. Am simțit că îmi spune: "EU SUNT ÎNCĂ PE CRUCE". O, Doamne! Nu e mai mare slujitorul ca stăpânul. Acolo e și locul meu. Toată revolta mea s-a topit și am simțit că mă scufund într-o durere (în Domnul) din care nu puteam să arunc cu pietre în nimeni pentru a mă salva. "Aș putea să arunc un bulgare de iubire, dar nu sunt încă în stare" mi-am spus. Spre sfârșitul Liturghiei durerea aceea s-a transformat în hrană duhovnicească, în pace.
A fost o lecție frumoasă de smerenie! Parcă mi s-a deschis o ușă spre mine. Nu mai am nevoie de revoltă pentru a înțelege, a contra anumite suferințe.
Aceste experiențe spirituale sunt lecții pentru mine, știu. Dar creează în mine o tensiune de a le spune, deocamdată celor care sunt sigură că mă înțeleg. Nu știu... ar trebui să rămână doar pentru mine?
Vă las Măicuță. Știu că aveți multe de făcut.
Să vă binecuvânteze Dumnezeu!
Andreea