Maică am citit articolul dumneavoastră despre diferența dintre sentimentul nevrotic al vinovăției și adevărata pocăință. Da... cât este de adevărat - cu câtă mândrie m-am băgat în a face Seminarul Să ne vindecăm iertând și a ieși din labirint și parcă ceva din mine, acolo, în adâncul sufletului meu se simte îndreptățit să poarte ură, mânie, critică și reproșuri și nu vrea să renunțe la ele. Și mă chinui ca nebuna, că altfel nu pot să zic, să simt toate stările și să trec prin ele, dar chiar imit pocăința - o imit cu multă, multă supunere și încredere. Pentru că acolo, ceva din mine crede că se poate descurca singură, că poate face totul singură, fără Dumnezeu. Așa tare refuz ajutorul Lui... pur și simplu simt și mi-e rușine să recunosc asta, dar asta fac, că mă încăpățânez cu desăvârșire să Îl primesc în viața mea, în inima mea. Ceva din mine se simte așa îndreptățit să poarte ură, critică, mânie, reproșuri, să se victimizeze sau să se autocompătimească. Pentru că trucul pe care îl folosesc e ăsta: dacă eu Îl accept pe Dumnezeu în viața mea, și renunț la ură, critică, mânie, reproșuri, pe cine mai dau vina pentru viața mea? Pe cine mai judec, mai critic, cui îi mai reproșez? Mă comport - gândesc ca un copil care parcă îi cere mamei, tatălui să își asume ei (că doar ei sunt părinții lui, nu?) responsabilitatea pentru dorințele lui neîmplinite. Acum Dumnezeu a luat locul părinților mei și Lui Îi pretind - Îi pretind. Și nici nu vreau să mă uit la mine, că mi-e teamă că m-aș vedea așa nenorocită și atunci ar trebui să apelez la Doamne-Doamne să mă ajute și... cum să fac eu asta??? Eu, care sunt plină de mândrie și de slavă deșartă? Eu, care cred că le pot face pe toate, singură, fără ajutor? De fapt, asta e adevărata lecție a smereniei - să Îl accepți, să conștientizezi că fără El nu ești nimic, nu poți, efectiv nu poți - asta gândesc că este, dar nu simt ce am scris mai sus. Îmi dau seama că așa e, dar nu simt că așa e. Am început să Îi încredințez lui Dumnezeu stările mele, durerile mele, tot ce nu mai pot duce eu. Și la un moment dat m-am revoltat: am spus Doamne, dacă Îți încredințez Ție tot, eu cu ce mai rămân? În fine, fie ca Doamne-Doamne să mă lumineze și să mă ajute să Îl ascult. El e mereu acolo cu mine, dar mie îmi este teamă să Îl accept și să mă uit la El.
Elle