Dumnezeu pare un fel de „meșter care repară greșeala părinților de a da naștere copiilor”

Versiune tiparTrimite unui prieten

Doamne ajută!

Maică, am început să citesc materialul din sesiunea a șaptea și m-am poticnit acolo unde scrie că noi am venit pe lume dintr-o ”...împreună lucrare a lui Dumnezeu cu părinții lui”. „Tu, cel ce pui întrebarea, nu erai înainte de a fi chemat la existență de actul procreator al părinților tăi... Tu, ca persoană unică, irepetabilă și inconfundabilă ai fost creat și adus la existență de Dumnezeu deodată cu trupul tău viu care se zămislea în actul procreării săvârșit de părinți”.
Când citesc rândurile acestea am un sentiment de împotrivire, ca și când aș fi supărată ori pe părinți pentru că „din VINA lor m-am născut” (nu datorită) ori pe Dumnezeu pentru că de ce m-a lăsat să mă nasc... off aici nu știu să exprim ce simt.
Ca și când Dumnezeu „nu ar avea nici o treabă în venirea mea pe lume”, dar dacă tot s-a întâmplat să prind viață trupească de la părinții mei, dragostea Lui Îl împiedică să fie nepăsător și mă iubește și pe mine ca și pe ceilalți.
Egoismul meu cred, zice că „de ce Dumnezeu nu s-a gândit la mine dinainte, de ce nu mă iubea dinainte, de ce nu a vrut să vin pe lume dinainte”. Și ar fi egoismul meu o scuză foarte bună pentru ce simt, dacă sentimentul acesta nu ar privi întreaga lume.
Ca și când toți am fi născuți pentru că au vrut părinții noștri (au vrut sau s-a întâmplat pur și simplu, sau dintr-o greșeală... nu contează... dar de la părinți venind lucrul acesta - viața trupească - când spun asta mă refer din punct de vedere biologic pentru că în sinea mea știu că tot Dumnezeu a pus „suflare de viață” - pentru că putea la fel de bine să nu îngăduie să rămână femeia însărcinată - și aici cred că ușor încep să mă contrazic sau să-mi răspund singură) și Dumnezeu doar „a luat în primire greșeala părinților”.
Scriind lucrurile acestea nu știu de ce, dar nu reușesc să am în vedere ideea că părinții chiar își pot dori un copil, dar chiar și a;a, chiar dacă îl doresc tot văd că „vina e a lor” venirea pe lume a copiilor. Și astfel în mintea mea în seara asta, citind materialul, Dumnezeu pare un fel de „meșter” care repară greșeala părinților de a da naștere copiilor”.

Mai știu că sentimentul ăsta nu e normal și îi simt răutatea și faptul că nu e firesc ce simt, dar rațional nu îl pot combate cu nimic.
Singurul care mă face să nu deznădăjduiesc din cauza asta este faptul că mi-a dat Dumnezeu să aflu că El este Iubire(a) și sigur trebuie să fie o explicație și că eu nu o văd. M-am oprit aici cu cititul pentru că văd că în continuare materialul vorbește despre „pasul următor” - de ce nu intervine Dumnezeu când suntem abuzați. Dar eu încă mă întreb totuși de ce ne-am născut? De ce a îngăduit Dumnezeu să ne naștem.

Doamne ajută!
Ruxicon

DA, ai dreptate! Am greșit puțin acolo că nu am precizat că Dumnezeu ne iubește și ne cunoaște dintotdeauna, pentru că El nu iubește și nu cunoaște în timp. Dar de venit în timp așa am venit, nu existam înainte în nicio formă. Ar fi fost o cruzime din partea Lui ca pe unii să ne trimită la niște părinți și pe alții la alții. Dar ne știe în preștiința Lui și ne iubește așa de tare încât nici o condiție pământească nu ne poate bloca fericirea care vine de la El!
Acum să te smerești puțin și vei înțelege minunea!
Și, apoi, e chiar așa puțin lucru să ai un Dumnezeu capabil să repare „...greșeala părinților de a da naștere copiilor” fără relație vie cu Dumnezeu? Și e puțin lucru că tu ai primit darul de a fi fiica Lui și de a deveni ca El?
Cu drag și înțelegere și încredere,
Maica Siluana ta

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar