Măicuță,

Am început să aflu despre mine lucruri pe care le negam cu înverșunare, fără măcar să-mi dau seama că le neg. Adică, aveam o atitudine de... "cine, eu? nici gând!". Să vă povestesc.

Și în dimineața asta mă gândeam... nici nu știu dacă mă gândeam. Am simțit ceva...
A început de ieri de când m-am recunoscut invidioasă. Ah ce ușurare după ce am recunoscut că sunt invidioasă. Câtă vreme mă luptasem să mă mint că nu sunt! Și ce urâțenie am simțit ieșind la iveală când am recunoscut-o. Nu-mi convine succesul celorlalți, n-aș putea spune în ce sens, încă n-am gustat în mine amărăciunea aceea a bucuriei pentru răul aproapelui. Deși sunt sigura că e acolo. De ce atunci când spun «îmi pare rău pentru tine» e doar o formulă de politețe, ceva sec? De ce nu mă doare durerea cuiva și de ce bucuria altuia nu mă atinge dacă nu am beneficii din ea? De ce nu-mi convine când cineva se bucura și eu nu ?

Azi a continuat. Nu numai că sunt invidioasă, dar nu pot să nu doresc ceva ce îmi place, orice ar fi, sau ceva ce cred că mi-ar plăcea, chiar dacă acel ceva aparține altcuiva. Nu pot să nu ma întristez când nu îl obțin, atâta timp act eu simt atât de puternic că mă va face fericită.

Și de aici a mers mai departe.
Nu numai că nu pot să nu doresc, dar tot ceea ce doresc... doresc pentru mine! Da, tot binele, toată iubirea și toate lucrurile care sunt bune, încetează să mai fie, pentru că eu nu fac decât să le pun pe toate în slujba ego-ului meu. Dacă doresc frumusețe, este ca să slujească orgoliului meu. Dacă îmi doresc să văd pe cineva zâmbind, dacă doresc binele cuiva, e pentru că plânsul lui mă indispune și-mi strica liniștea. Dacă văd un om murdar și fără adăpost și bolnav, mă întristez că ochii mei trebuie să vadă asemenea priveliște neplăcută. Dacă doresc armonie, pace, prietenie, relații cu oamenii, fapte bune... nu le doresc decât pentru ego-ul meu. Pentru plăcerea mea, singura pe care o iubesc.

«Poate că greșesc, dar, în zilele noastre, grija pe care o au creștinii, cei care o au, pentru progresul lor duhovnicesc, pentru propășirea lor spirituală, mișcarea și efortul lor au același caracter egoist.» (Simeon Kraiopoulos)- am găsit pe un forum.

Iată-mă, deci făcând totul, fără excepție pentru plăcerea mea proprie.
Aceasta este închisoarea din care eu nu pot ieși și din care mi-e frică să ies.

N-aș putea să explic exact cum și în ce formă îmi veneau toate gândurile astea azi. Acum sună un pic teoretic. Atunci... le simțeam... Am simțit închisoarea aceasta, cercul acesta vicios din care nu pot ieși: totul, totul, fără excepție, dorit pentru a sluji orgoliului meu, plăcerii mele, mie, ca unui idol.
Neputința, refuzul, teama de a mă dărui. Suntem chemați să ne dăruim? Scrie undeva asta? Ni se spune undeva explicit să ne dăruim pe noi înșine?
Și mi-a apărut în minte: “Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” DA ! Ni se cere explicit !

Sunt propria mea închisoare pentru că mă dăruiesc mie însămi continuu, și nu pot renunța la plăcerea aceasta. Nu vreau și nu știu «altfel».

Nădăjduiesc în ajutor. Căci știu că singură n-am să fac decât să mă învârt în cercul asta, iluzionându-mă că din celula asta eu pot vedea toată lumea. Căci sunt cu adevărat într-o celulă care mă însoțește oriunde aș merge, supravegheată de ochii unor gardieni cruzi și fioroși. Cum voi ieși din moment ce eu nu știu decât închisoare? Cum, dacă eu nu cer libertate, ci un pat mai moale în celulă, o perna pufoasă, mâncare mai bună, oameni mai simpatici cu mine în celulă, să iasă afară cei care-mi displac și eventual să fiu eu șefă? Și dacă se poate, ceva, o pătură după care să stea gardienii ca să nu mă mai simt mereu privită. Să plece? Eu nu știu cum e fără ei. Și-n plus îmi place să primesc slavă deșartă din partea lor atunci când cred că am făcut ceva bine în celulă.

Și parcă văd mai departe, că deodată se anunță grațierea și primesc libertatea. Și eu încep să zic: Libertate, adică afară din celulă? Și ce mă fac eu, unde dorm?

- Ai să găsești, afară sunt atâtea locuri unde oamenii pot dormi și mult mai frumoase, mai calde și fără gardieni care supraveghează orice mișcare, gata să te acuze pentru orice.

- Nu știu ce să zic… Dar mâncare, dacă nu găsesc ? E drept aici nu-i cine știe ce mâncare și sunt zile în care nu e deloc, dar…

-E și mâncare acolo întotdeauna. Și foarte buna; în libertate poți obține orice.

-Da, probabil… Dar totuși, nu pot ieși cu celula după mine, așa pentru orice eventualitate? Că știu eu ce se poate întâmpla?

- Ba ai putea, dar ar însemna să nu fii în libertate, ci tot în celulă…

Desigur, acestea au venit după câteva zile de revoltă (tot mai deasă de la o vreme). M-am rugat mai puțin și mai lipsită de atenție decât de obicei. Am fost supărată, și n-am înțeles și nici măcar n-am vrut să înțeleg, m-am simțit vulnerabilă și abandonată. O mică suferință fizică ai o mare spaimă. Urmată de o zi și o noapte în care m-a durut capul aproape continuu și am dormit cam toată ziua. Și, nervoasă am zis ”nu mai vreau durerea asta, vreau să scap odată de ea, să dispară!” și am auzit un gând «nici dacă în ea s-ar ascunde fericirea?» Și atunci am tăcut. Nu i-am răspuns, căci la cât detest durerea i-aș fi zis « nici dacă... ».

Și m-am revoltat și am rămas cumva în revolta asta. La slujbă am simțit că-i detest pe toți enoriașii din biserică, inclusiv pe mine. M-am simțit... obosită. Obosită de ipocrizie, dacă mă înțelegeți. M-am abținut, de teamă, am încercat să-mi construiesc reguli și am omis că «opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea». În sensul că, am negat că iubesc păcatul și că-l urăsc pe păcătos. Dar așa e: iubesc păcatul care îmi aduce plăcere, și-l urăsc pe păcătos pentru că - îmi cer scuze - dar, ce urâți și ridicoli sunt păcătoșii! (o zic la modul cel mai superficial, al omului care nu poate separa omul de păcat și al omului care vede mai degrabă paiul...). Asta m-a obosit tare. Când te abții ca să negi, sau de teamă, devii și mai mândru: are să-ți sară imediat în ochi faptul că în vreme ce tu postești vinerea, colegul mănâncă un sandviș cu șuncă (și-n sinea ta ai să zici: nu e bine să judecăm, dar asta numai spre a nega că judeci; deci, nu mai e teama de păcat, e teama mandră de a fi păcătos).

PS: mi-a plăcut foarte mult ce a scris Kati și ce i-ați răspuns și m-am regăsit. În special în ce spunea despre teama de Dumnezeu și parabola fiului risipitor.

Sărut mâna, Măicuță, rugați-vă pentru mine!

Cu mult drag și recunoștință,

ABD