Măicuță dragă,

Au trecut câteva luni bune de când am "terminat" seminarul iertării. Sper cu ajutorul Domnului să lucrez și Ieșirea din labirint.
Am citit primul meu mesaj (înainte de a face seminarul iertării) și am fost curioasă să văd ce anume îmi doream să înțeleg și să rezolv din problemele mele sufletești și dacă am făcut cât de cât vreo schimbare. Cred că vă datorez rândurile astea.
- În primul rând am înțeles că lucrurile sunt altfel decât ceea ce îmi imaginez eu. Sunt unică, Măicuță. Unică, unică, unică. Sunt o celula mică, mică dintr-un organism și nu pot trăi fără celelalte celule, fără să interacționez cu ele, fără să ne ajutam reciproc să o scoatem la capăt, dar totuși, în tot acest organism eu sunt o celulă unică. Nu pot trăi viața altuia, nu pot copia viața altuia. Nu e bine și sănătos pentru mine să-mi doresc trăirea altuia, să-mi doresc talanții altuia, să visez ce are altul. Eu trebuie să-mi trăiesc viața mea. Să fac binele pe care pot să-l fac și nu să stau închisă în cochilie lamentându-mă că nu-s mai vrednică încât să pot să fac și eu un pic de bine în jurul meu. Puținul pe care pot să-l fac, trebuie să-l fac. Contează. Poate și pentru cei din jurul meu, dar cu siguranță pentru mine contează. Dar pentru a mă urni e nevoie de un pic de efort pe care din nesimțire și prostie și lene nu-l fac. Și paradoxal, din mândrie. Mândria mă oprește de la enorm de multe lucruri.
Și deci, și rezultatul de la seminar… e unic. Dar nu numai că e unic, e și altfel decât ceea ce mă așteptam. Nu știu dacă pot să vorbesc despre un rezultat… e prea matematic… Mai degrabă pot să vorbesc despre o trezire, o dezmorțire, care îmi dă șansa să fac cu adevărat pe viitor schimbări în viața mea. Nu pot să spun: acum un an când am început seminarul eram rea și acum sunt bună! Eram mândră și acum sunt "super" smerită! Exclus. Sunt tot la fel de rea, de mândră, de mânioasă și fricoasă. Dar sunt în brațele lui Doamne acum… așa mândră, mânioasă, rea și fricoasă. Și am priceput că butonul de schimbare nu e la mine ci e la Doamne, dar la mine e clanța de la ușa sufletului meu unde stă Doamne și bate la ușă să intre. Dacă Îl las cu adevărat să intre, Doamne va lucra cu mine, în mine, tot ceea ce e nevoie. Eu trebuie doar să mă bucur! Și atât! E incredibil cum lucrează Dumnezeu!
- Cel mai frumos lucru pe care l-am învățat a fost ce înseamnă să "dansezi cu Dumnezeu". Asta nu înseamnă, din nefericire, că mă și las purtată de dans, ci doar că mi s-a deschis mintea și inima și am priceput cum se face, care-s pașii de dans! Până acum nu am priceput care e calea de mijloc între cele două stări extreme (cea în care stau și nu fac nimic de frică să nu o iau pe căi greșite și aștept cuminte exact ca și computerul următoarea comandă, pe care o execut și apoi mă opresc, și cea în care mă agit, fac calcule peste calcule, liste de făcut, program la secundă de rezolvat, mă chinuiesc, mă strofoc din răsputeri să fac ceva și în final, totul se năruie și pricep că m-am dat doar cu capul de zid într-o direcție în care… era zid!!!).
A dansa cu Doamne pentru mine este ceva… unic. Altceva. În primul rând, când vrei să te lași purtat de Doamne, nu trebuie să mai intervină calculele lumești. Te arunci pur și simplu în gol. E cel mai greu lucru de făcut pentru mine. Calculele lumești mă sufocă, mă tâmpesc. Societatea mă împinge cu forța spre "cazul ideal". Să am o casă frumușică, o mașină OK, bănuți pentru viața de zi cu zi și un cont pentru zile negre, doi copilași maxim (că dacă-s mai mulți nu se mai potrivesc calculele lumești), să accept doar copilașii (sarcinile) "recomandați" de doctori, pentru care aceștia garantează că totul e bine, să mă duc în țările (sau în orașele) unde e cel mai bine pentru copil (unde are șanse mai mari de reușită lumească: școala cea mai bună, doctorii cei mai buni, etc), să am un job bun, sigur, ca să dorm noaptea liniștită (păcălindu-mă că ceea ce fac e totuși OK și util când de cele mai multe ori nu este așa), să dau de pomană un procent suficient de mic încât să nu mă afecteze, să nu mă implic prea tare când aproapele îmi cere ajutorul ca să nu mă frig, etc, etc, etc. Tot ce e în afara acestor limite de prudență, e pentru mine, sărit în gol. Nu casa sau mașina e rea în sine, ci calculul lumesc, pe mine ma trage în jos. Mă împiedică să dansez cu Doamne. Pentru mine a mă lăsa purtată în brațele lui Doamne înseamnă a renunța la calcule și a le lăsa în mâna lui Doamne. Apoi dacă sunt atentă, Doamne îmi spune ce să fac. Îmi poartă pașii spre direcția spre care îmi e bine să merg (chiar dacă e grea, chiar dacă nu e atât de confortabilă ca cea pe care mi-aș fi ales-o eu!!!). Dar e bună pentru sufletul meu. Și încă ceva fantastic. Când mă las așa în gol… realizez că, pur și simplu, Doamne nu mă lasă (evident fără să ispitesc). Atunci de-abia realizez cât de minunată este purtarea de grijă a lui Doamne. Cu câtă delicatețe îmi poartă de grijă! Până la cele mai mici amănunte ale vieții. Când mă agit, mă enervez, mă supăr că nu ies lucrurile exact așa cum mi le doresc, mă stresez îngrozitor. Ca la cutremur apar în mine fisuri prin care țâșnesc toate cele vechi și rele care stau la pândă (nervi, reproșuri, mânie, furie, neîncredere, deprimare, etc). Când fac ceea ce am de făcut, dar binecuvântând și rugându-mă să-mi călăuzească Doamne pașii… atunci, chiar când nu-mi iese ceva am pace și înțeleg că e mai bine că nu-mi iese ceea ce cer.
- Ascultarea de soț. Grea Măicuță, chestia asta. Grea rău de tot! Dar face parte tot din dansul cu Doamne. Iar eram prinsă între cele două extreme. Dacă soțul vrea să facem ceva ce nu-mi convine, nu-mi place sau chiar cred că-mi face rău, ce fac? Mă duc după el ca bolovanul și îmi fac rău și mie și lui și la copil? Sau din contra, să mă impun ca o femeie adevărata și să dau cu pumnul în masă să priceapă că mă duce în direcție greșită, și să fac ce vreau eu cu orice risc. Evident și cu certurile de rigoare. Măicuță, am priceput că ascultarea de soț e un pic altfel. În primul rând cere sinceritate față de mine. Trebuie să fiu sinceră cu mine, să știu dacă un lucru care mi se pare greșit și pe care soțul meu vrea să-l facem, este cu adevărat greșit, sau doar din mândrie vreau altceva. Apoi trebuie iar să fiu sinceră cu mine, ca să știu dacă ceea ce vrea soțul meu să facem este ceva ce-mi face rău sau doar nu-mi convine. Dacă doar nu-mi convine… ar fi grozav să-mi tai voia. M-ar ajuta fantastic sufletește. Dacă cu adevărat îmi face rău, atunci cer ajutor de la Doamne. Și îi spun soțului că eu consider că ideea e greșită și că ceea ce vrea să facem e rău. Fără să mă lansez în discuții interminabile sau ceartă. Spun ce am de spus, dar îi spun "facem cum consideri tu că e bine; eu doar îți spun ce simt eu că e bine". De multe ori chestia asta face minuni. Efectiv face minuni! Dacă însă tot în direcția greșită mergem, Îl rog pe Doamne să mă ajute. Poate nu văd eu că totuși e o direcție bună (și se întâmplă și așa) sau poate chiar e rea și atunci Doamne știe cel mai bine cum să ne întoarcă. Și ne întoarce!!! Nu ne lasă. Și atunci, ce bine ar fi dacă aș putea să-mi înghit cuvintele "Ai văzut că am avut dreptate!!". Se întâmplă și să știu că ceva e greșit. Să-i spun "e greșit" și să nu mă asculte. Să mergem până la capăt și să se dovedească greșit. Mă gândesc totuși: oare greșitul ăsta nu o avea ceva bun pentru suflet? Și dacă am fi făcut "cum trebuie", oare nu ar fi fost vreun rău ascuns? Pot eu să știu? Nu. Dar cinstit ar fi să am încredere în Doamne. Să am încredere că nu degeaba ne-a lăsat să greșim. Câte milioane de motive nu or fi! Dacă am încredere în Doamne, normal ar fi să-L las pe El să conducă… prin intermediul soțului meu.
Măcar am priceput cum funcționează ascultarea față de soț. Ar fi grozav să o și pun în practică!
- Întrebarea cea mai grea pe care mi-am pus-o la începutul seminarului a fost "cu ce au greșit părinții mei de am primit cadou de la ei tot felul de lucruri negative: timiditate exagerată, neîncredere, incapacitate de a mă maturiza, deprimare, frică, etc. în ciuda faptului că m-au iubit enorm și mi-au dorit tot binele? Cum au putut niște oameni bine intenționați și plini de dragoste să-mi dea la pachet și lucruri rele? Cum să fac să nu dau și eu la rândul meu același pachet copilașului meu? De ce, în loc să mă lase și să mă ajute să zbor m-au făcut să rămân cu picioarele afundate în nisip mișcător?" Am fost răsfățată, am avut tot ce mi-a trebuit pentru a reuși în viață (din punct de vedere lumesc) și totuși, în ciuda eforturilor mele și ale lor am eșuat lamentabil. Ce s-a întâmplat? Ce n-a mers? De ce oricât m-aș zbate în tot ceea ce fac, aterizez tot lângă mama? De ce nu pot să devin femeie la casa mea? De ce mi-e frica de treaba asta? La 40 de ani sunt tot fetița mamei. Fără mama parca nu pot trăi.
Am înțeles câteva lucruri în urma seminarului. Sper să fie corecte. Părinții mei s-au străduit să-mi dea tot ceea ce au crezut ei că-mi face bine și că îmi este de folos (în funcție de limitările și de înțelegerea lor). Fără de Dumnezeu lucrurile de multe ori au fost greșite. Sau nefolositoare. Dar fiind făcute din dragoste, Doamne le-a luat și le-a modelat (și dacă nu ar fi fost făcute din dragoste, Doamne tot le modelează dacă Îl lăsăm să o facă). Am eșuat de multe ori lumește pentru că așa mi-a fost bine sufletește. Altfel nu se putea. Mândria a fost motorul care a mișcat toate eforturile mele "lumești", pentru a reuși în viață și orice succes era pentru mine fără să-mi dau seama o creștere a mândriei. Mândria asta așa mare mi-ar fi distrus sufletul. Așa ceva nu putea lăsa Doamne să se întâmple. Și atunci m-am împotmolit, m-am împiedicat de propriile mele "rețete de eșec" și am dărâmat toate castelele de nisip pe care le-am clădit. Am înțeles apoi că eu credeam că divorțul părinților este o chestie minoră. Ei bine, nu e minoră!!! Pentru suflețelul unui copil despărțirea părinților nu e nicidecum minoră. Greșeli "minore" ca mânia părinților, nervozitatea lor, lipsa gesturilor de afecțiune, de iubire față de un copil, lipsa timpului acordat, fricile părinților, etc, pot produce răni sufletești copilașilor. Părinții însă trebuie iubiți și înțeleși, iertați și pupați. Iar rănile vechi și adânci aduse la suprafață și vindecate.
În ceea ce privește relația mea cu copilașul meu, va trebui în primul rând să am încredere că atunci când faci lucrurile cu Doamne, o parte din greșeli nu le mai poți face. Asta e partea bună. Odată ce mergi cu Doamne, o parte din rău e oprit. Și totuși există și chestii rele "scrise undeva în mine" care încă mai funcționează și care încă pot duce răul mai departe. Fără rugăciune, fără să le pui la picioarele lui Doamne, astea nu se vor vindeca de la sine. Aici intervine efortul meu.
Mai am însă sclavie emoțională față de mama mea. Cum a apărut, cum scap de ea??? Am și nu am răspuns încă. Dumneavoastră ați dibuit-o (sclavia emoțională) și am realizat că eu nu o vedeam că era enorm de mare. Mama are două mecanisme prin care mă ține legată. Primul este ajutat de neîncrederea mea în mine și în tot ceea ce fac, care mă împinge să mă cuibăresc la mama, că aici e unicul loc în care mi-e bine și pot să trăiesc (că altfel mor) și al doilea se declanșează în cazul în care am totuși tăria să mă desprind. Mama îmi dovedește că este incapabilă să trăiască singură (îi e prea greu, prea frică, e prea singură, etc). Și trage cu disperare de mine. Când m-am căsătorit acum unsprezece ani, primul lucru pe care l-am făcut a fost să plec de acasă împreună cu soțul meu. Și la o luna... m-am întors la mama "pentru că mamei îi este greu și nu poate trai fără mine"!!! Chestia asta s-a repetat de câteva ori. Șocant. Am așa o senzație că tind să fac același lucru cu copilul meu.
Sincer vă spun că nu îmi dau seama exact unde a greșit mama. Cum a sufocat relația asta dintre noi? Cum m-a împiedicat să am viața mea, ci a contopit-o cu a ei. Am ajuns să lucrez acolo unde lucra ea, să port lucrurile ei, să mă comport ca ea, etc, etc, etc.
Încă nu am scăpat de sclavia asta emoțională, dar vreau să scap, ca să pot să nu o dau mai departe că tare rea este!!! Am făcut totuși un pas. Mi-am ascultat bărbatul și am plecat de acasă (cu el cu tot și cu copil am plecat de la mama de acasă). Teoretic, nu aveam cum să facem acest lucru pentru că nu avem nimic!!! Dar Doamne nu ne-a lăsat. De două-trei luni avem o viață a noastră, independentă de a mamei. E greu și mi-e greu, dar simt din tot sufletul ca sunt pe drum bun. Asta este vestea cea bună. Vestea mai puțin bună este că din cauza greutăților și a schimbării radicale pe care am făcut-o în viața noastră, izbucnesc mai des cu crize de furie, mânie, reproșuri, etc. Soțul meu mi-a spus că m-am schimbat în rău, că am devenit ca mama. Și el e mai nervos și mai tensionat și ne mai și certăm. Până acum noi nu ne prea certam. Recunosc că schimbarea din viața noastră este tare radicală și nu e prea ușor. Important este să nu eșuez din nou la mama acasă. Să ne întărească Doamne să rămânem acolo unde ne-a trimis!
(Scriu după câteva zile… e din nou pace la noi în familie. Slavă lui Dumnezeu!)
- Iar o bubă mare a mea e frica. Am priceput la seminar că am învățat-o de la mama. Și ea e moartă de frică. M-ați învățat că trebuie să o trăiesc fără să îmi imaginez ceva rău. Totul cu Doamne că fără El, nimic nu putem face. Aici e încă rană deschisă. Sunt încă în operație. Teoretic pricep. Practic, mai greu. Am descoperit că mi-e frică de ceva, mă frământă frica de acel lucru zi de zi, mă obsedează, îmi imaginez scenarii fel de fel cu lucrurile de care mi-e frică și toate astea îmi fac foarte rău. Odată pusă în situația respectivă, de multe ori frica dispare. Deci e o zăpăceală în capul meu. Îl las pe cel rău să se joace cu mintea mea, permițându-i prin fisura asta a fricii să-mi ruleze în cap filme de groază.
- Un alt lucru frumos pe care l-am învățat, a fost să binecuvântez. Când sunt prinsă într-o situație care nu-mi place (în trafic, la dentist, într-un magazin aglomerat, la o coadă, etc, etc, etc) binecuvântez în loc să mă enervez. Când mă calcă cineva pe nervi, binecuvântez. Mi s-a întâmplat să văd câte o figură (de multe ori pe la magazine) severă, care parcă mă privea cu răutate. Simțeam în aer un posibil scandal gata să izbucnească la cea mai mică întrebare. Binecuvântam în gând. Dintr-o dată, din figura aceea aspră și supărată țâșnea pur și simplu un zâmbet. Atunci am priceput cât de minunat lucrează Dumnezeu. În orice situație, oricât de săraci sau de supărați am fi, tot avem ceva de oferit celuilalt… măcar o binecuvântare. Frumos este că celălalt o primește (cu toate că noi o formulăm în gând) și are nevoie de ea cum nici nu ne putem imagina!!! E frumoasă lumea asta a binecuvântărilor pe care mi-ați descoperit-o.
- Am învățat să mă rog înainte de a face un lucru, lui Doamne, și să-l rog să poarte El de grijă (când trebuie să dau un telefon, să mă întâlnesc cu cineva, să fac o alegere oricât de mică, când încep o zi nouă, etc). Îl rog pe Doamne ca lucrul respectiv să-mi fie de folos sufletesc, să fac ceea ce fac bine (sau măcar să nu fac rău), să nu smintesc pe cineva sau să nu spun sau fac ceva care să îi facă rău celui de lângă mine, și efectiv se întâmplă minuni. Dar dacă tot e să fiu sinceră, de multe ori mă ia valul și uit. Mă trezesc că am cumpărat deja o carte, sau un medicament, sau că am făcut o alegere, etc, etc, etc, și am uitat să-L rog pe Doamne să mă ajute. Uneori, pur și simplu "uit" de Doamne. Și când mă sperii de ceva sau dau de greu, îmi aduc imediat aminte! Uneori însă ziua mea merge alături de Doamne: binecuvântez, Îi cer ajutor, sfat. Și chiar dacă nu e încununată de cele mai strălucite reușite, e plină de pace și de bucurie!
- Am învățat să fiu atentă. Să fiu atentă la mine la fiecare pas. De cele mai multe ori, conducerea e preluată de mecanismele vechi, iar viața mea e cumva trăită "robotizat". Acționez ca un calculator programat să facă anumite lucruri. Când reușesc cât de cât să biruiesc o pornire greșită care vine din trecut mă simt așa de bucuroasă. Tânjește sufletul după cea mai mică urmă de eliberare. Nu numai că mi-am tratat sufletul toată viața ca pe un sclav, dar l-am ținut și în închisoare. Acum am șansa să văd mecanismele cum, pur și simplu țâșnesc din mine și parcă nu-mi dau nici o șansă să fac altfel decât cum vor ele. Când mi-ați scris să fac "ieșirea din labirint" cu una din cele trei măicuțe, primul gând a fost ca un cuțit în inimă "m-a părăsit Maica! Nu mai vrea să lucreze cu mine!!!" . M-am întristat. Au năvălit gânduri unul după altul "pe mine nimeni nu mă vrea!", "am scris prostii și de-asta am supărat-o pe Maica", etc, etc, etc. Apoi am văzut pe site că, de fapt, cele trei măicuțe se ocupă de "labirint"!!! Atunci am realizat că iar m-au păcălit mecanismele vechi. De multe ori mă trezesc cu idei de genul "nimic nu-mi iese, sunt cea mai proastă, nimeni nu mă ascultă, nimeni nu mă bagă în seamă, etc". Chiar mi se întâmplă uneori să mă scol dimineața prost dispusă. Să îmi recapitulez pachetul de griji și să mă ambalez singură. Când îl văd pe soțul meu îi arunc nervii, reproșurile și nemulțumirile mele pe post de "bună dimineața". Partea bună e că am realizat că fac greșelile astea. I-am spus cinstit și soțului că am neputința asta, și l-am rugat să mă ajute (sa-mi spună că iar am luat-o în derivă). Mi-am propus să scriu fiecare greșeala de genul ăsta, ca să le demasc! La sfârșitul fiecărei zile le scriu în caiet ca să mă oblig să le sesizez și să le recunosc.
- M-am hotărât să trec de la gândire preponderent negativă spre una pozitivă, optimistă. Dacă tot îmi analizez fiecare cuvințel și reacție pentru a sesiza mecanismele, profit de ocazie și vânez și toate frazele negative de genul "nu mai pot, am obosit, sunt terminată, etc" pe care le spun dimineața la prima oră când mă scol odihnită și în fața mea mă așteaptă o zi frumoasă și bună!!! Pur și simplu îmi afectează ziua în mod negativ și vreau să scap de ele.
- Vă mai scriu o trăznăiuță și închei. Am început să cânt în Biserică. Cântările care se cântă în Biserică, nu altceva! Nu vă speriați, nu cânt la strană. Știu că nu am nici ureche muzicală și nici voce. Permanent îmi era rușine să cânt, chiar și "Cuvine-se" după masă sau "Mulți ani trăiască" la o sărbătoare! Chiar e o prostie ceea ce scriu; cred că o șterg... Dar hai să duc gândul până la capăt, să vedem ce iese! De ce nu cântam?? De rușine. De ce??! De fapt… din mândrie. Să nu audă alții cât de urât cânt (evident nu mă refer la a cânta într-un cor, unde dacă ragi ca măgărușul strici tot corul). Ce alt motiv aș avea să nu cânt "Cuvine-se", când cântă toată lumea după masă? Mândrie. M-am hotărât să cânt pentru Doamne. Dacă Doamne Se bucură când cânt, dacă Doamne nu râde de mine că sunt afonă (pentru că așa m-a făcut, de fapt) de ce să mă stresez de ce zic oamenii? Chiar aseară am ieșit de la o vecernie și stăteam cu puiuțul meu în brațe și cântam (încet) "Lumină lină". Se servea o gustare în fața Bisericii și eu priveam cerul și frumusețea lui și cântam "Lumină lină" pentru Doamne și pentru puiul meu. De fapt, sufletul meu cânta. Dacă nu șterg paragraful ăsta, probabil că o să zâmbiți. A meritat să fac seminarul… ca să am curajul să cânt!!! Dar de fapt, ideea e alta. Am înțeles că mândria și mecanismele după care am fost învățată să trăiesc mă împiedică să mă bucur. Mă împiedică să trăiesc, de fapt. Mi-e rușine și frică de lucruri de care nu ar trebui să-mi fie rușine și frică (și de multe ori nu mi-e rușine și frică de lucruri de care ar trebui). Și mă stresez în loc să mă bucur. Mi-e rușine să apar așa cum sunt. Și trebuie să recunosc că la seminar am învățat să mă arăt așa cum sunt. În primul rând lui Doamne și apoi în viața de zi cu zi. Dacă sunt la Sf. Liturghie și-mi zboară gândul aiurea, nu mai vreau să mă prefac că am o față pioasă și că sunt prezentă acolo, ci Îi spun cinstit lui Doamne "Doamne, uite unde îmi zboară gândul. Iartă-mă! Ajută-mă! Am venit aici pentru ca să mă bucur de tot ceea ce se întâmplă aici în Biserică, să îmi hrănesc sufletul, iar eu visez la sarmale. Ăsta e adevărul. Asta sunt eu acum. Dar ajută-mă. Vreau să mă bucur de Tine, cu Tine acum. Te rog Doamne, nu mă lăsa la sarmale!". Sau când gândesc rău despre cineva, Îi spun lui Doamne exact, exact ce simt și cum sunt. Evident că nu sunt capabila să-i spun cuiva în față "acum gândeam despre tine că ești un nesimțit. Iartă-mă!" Sincer, nici nu știu dacă ar fi bine. Dar măcar nu mai sunt falsă față de mine și față de Doamne. Și nu de puține ori m-a ajutat să mă schimb și în "afară". Să prind un picuț de curaj, să fiu eu însămi. Dar e încă la foarte început procesul ăsta.
Vă mulțumesc Măicuță, pentru că v-ați pierdut timpul și cu mine. Știu acum că, de fapt, nu l-ați pierdut, ci l-ați câștigat. L-ați câștigat pentru că ați reușit să învățați un omuleț mic cum să se bucure. I-ați arătat gustul bucuriei. Acum e alegerea lui dacă vrea să meargă mai departe în bucurie sau nu. Vă mulțumesc Măicuță, pentru tot! Atât de puțin mi-ați scris de-a lungul seminarului, dar atât de mult am citit din ce mi-ați scris. Iar eu continui să scriu romane și probabil că este tare puțin de citit din ele!!! Doamne a lucrat frumos prin Dumneavoastră. Și nu numai prin Dumneavoastră, ci și prin toți cei care vă scriu pe site. Citesc mesajele lor și de multe ori simt de parcă ar fi întrebările mele. Mă bucur alături de ei și învăț multe, multe de la toți cei care vă scriu.
Închei Măicuță cu dorul de a vă vedea. Poate Doamne o să rânduiască într-o zi să am bucuria să vă îmbrățișez. Și să nu vă supărați pe mine Măicuță, dar o să vă mai scriu. Simt atâta bucurie când vă scriu! Vă îmbrățișez deocamdată de la distanță și vă doresc pace și bucurie! Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să faceți seminarul cu cât mai mulți oameni. Se vor folosi cu siguranță.
Vă iubesc.
Andreea