Am citit mesajul lui Kati... știți ce mi-a venit în minte? Seminarul, cu sesiunea trei, care spune că Hristos s-a făcut om "și a acceptat liber să fie victima răzbunării omului pe Dumnezeu". Ce fericită trebuie să fie Kati acum!!!
N-am mai avut de mult "curaj" să mă răzbun pe Dumnezeu! Nu mi-e milă de EL! Deloc. Atâta dragoste curge prin rănile astea "directe" pe care I le facem... câtă încape în Sfântul Potir, nu? Dar mi-e frică să mă întâlnesc cu mila Lui. Deocamdată mă lăfăi în a mea... de foarte proastă calitate și foarte puturoasă.
Mă simt așa obosită!!! Astea trei zile din săptămână cât "îmi permit", că nu-i soțiorul acasă, să merg dimineața la Liturghie am trecut și pe la Sfânta Parascheva. Am simțit aceeași ușurare ca atunci când mă luați în brațe! Incredibil cât curaj poate să-ți dea dragostea cuiva! DA, și Sfânta mă iubește mult!
Mi-e așa frică de iubire!
Mă simt iar ca măgarul lui Buridano... murind de foame între două căpițe cu fân... Și eu pe una știu sigur că nu vreau să o mănânc... iar pe cealaltă când o amân, când o păstrez că mi-e frică să nu se termine, când am dubii dacă e pentru mine... și tot ce mai găsește loc în mintea și inima mea ca să mă țină flămândă și tristă.
Azi eram tristă... și mi-am amintit că Dumnezeu e mereu cu noi și că noi suntem cei ce plecăm... și voiam iar să mă afund în lumi inexistente unde mă prefac că nimic nu doare și totul e bine... dar m-am așezat cu calm în mintea mea și I-am spus lui Doamne: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa... și asta Ți-o spun ca să nu plec eu, căci nu vreau să plec de lângă Tine chiar dacă parcă în altă parte nu doare. Nu, tristețea nu mi-a trecut, corpul e încă o închisoare care mă strânge și mă doare, dar e pace...

Am descoperit o muzică nouă: bătăile inimii mele. E o muzică care mă poartă în pași de dans spre adâncurile ființei mele... dar mi-e frică să o urmez. Dă sens cuvintelor rugăciunii, dar las rugăciunea fără muzica asta căci se nasc înțelesuri pe care nu am curaj să le privesc. Sau nu aveam... acum stau și încerc să o ascult. Cred că am curaj acum. Sau mai mult decât curaj cred că am obosit mergând pe arătură și mi-e dor de casă.
Mulțumesc! Și le mulțumesc și celor ce vă scriu. Poate măcar din "invidie" pentru lacrimile lui Kati să îndrăznesc și eu să mă răzbun pe Doamne și nu pe mine.
Doamne ajută!
C-V