Citindu-vă răspunsurile de pe site (parcă toate mi se adresează mie) îmi vine să strig să audă toată lumea, dar mai ales să aud eu şi să nu mai uit: MARE EŞTI, DOAMNE! Cum putem trăi fără Tine? Cum putem face cel mai mic gest fără Tine?
Eu când eram rătăcită nu reuşeam să fac nici măcar o mâncare bună. Aruncam ingredientele în cratiţă cu gândul în altă parte, sau cu nervi (de fiecare dată ori mă tăiam la mâini ori spărgeam câte ceva, "accidente casnice" le ziceam), sau în plictiseală şi dispreţ (ce mai pierd timpul şi cu astea??) şi bineînţeles că rezultatul era pe măsură: mâncare fără aspect şi fără gust, nici mie nu-mi plăcea şi mă mai şi supăram dacă ceilalţi nu mâncau, aruncam mereu mâncarea boscorodind.

Dar într-o zi, (de când am început seminarul) am zis la începutul lucrului: "Doamne, ajuta-mă să fac o mâncare bună să îi bucur pe ceilalţi când mănâncă". Şi rezultatul: toată lumea a mâncat cu plăcere şi am primit mulţumiri şi laude. Înainte totul era în mintea mea şi în jurul meu numai haos şi dezordine, iar un simplu: "Doamne, ajuta-mă" a ordonat totul în jur.

Aşa cum mi-aţi scris, trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, chiar şi pentru acele mici plăceri de care scriam: pentru fiecare îmbucătură pe care o băgăm în gură, pentru fiecare moment de tandreţe cu cel drag, pentru un moment de odihnă pe care mi-l permit, fără să mă dispreţuiesc că sunt lacomă, leneşă sau desfrânată. Numai atunci când Îl exclud pe Dumnezeu toate se inversează şi pot să spun că sunt aşa cum am scris mai sus.

Citind răspunsurile dumneavoastră simt că viaţa creştină este cea mai înaltă modalitate de vieţuire umană, este filozofie pură.

Sper că nu v-am plictisit cu reflecţiile mele.

Vă sărut cu drag,

C.