Azi, în vis, ceream unui preot să-mi aducă să sărut crucea, la care el mi-a răspuns că oamenii nu mai vor s-o sărute. Poate că ăsta e singurul răspuns la toate întrebările, nelămuririle noastre, că numai acceptând tot ceea ce ni se întâmplă, ca pe un ajutor pe care ni-l trimite Dumnezeu pentru vindecarea noastră, este singura eliberare. Numai acceptând durerea putem ajunge la vindecare. Am citit pe site cuvântul sfântului Naum despre curățirea rănilor păcatului. De multe ori văd în mine aceste răni, le simt ca și cum aș avea o fractură deschisă în suflet. Alte ori vine și bucuria, de cele mai multe ori o frică păcătoasă. Angoasa asta existențială care îmi macină sufletul. Nu mă macină nici o vină, consider că tot ce am făcut, am făcut, nu mai pot să îndrept nimic, dar înlăuntrul meu a rămas ceva nevindecat, neîndreptat.
Îmi place să mai citesc din întâmplările, trăirile celorlalți,unele sunt cutremurătoare, te miri că unii oameni mai sunt vii după tot ce li s-a putut întâmpla. Dar asta este omul, taina Lui cea mare. Poate de multe ori nu te omoară ceva mare, ci ceva mic, nebăgat în seamă dar care roade continuu.
Mă iertați că poate nu am spus ceva prea interesant, dar simțeam nevoia să spun cuiva visul meu. Omul e un animal social, nu te poți defini singur, numai împreună cu alți oameni devii om.
Mădălina
Draga mea Mădălina,
Da, poate că refuzul omului de a mai săruta crucea este singurul răspuns la toate întrebările noastre referitoare la cauzele nefericirii în care ne zbatem în ciuda tuturor metodelor, tehnicilor și substanțelor inventate pentru a fi fericiți.
Dar, te întreb și mă tot întreb și pe mine, ce-l împiedică pe omul viu care suferă și dorește să nu mai sufere să asculte înăuntru său glasul conștiinței care l-ar pune pe Cale? Cum de nu reușește atâta noian de suferință să-l învețe pe om să-și „vină în sine”? Că de ar fi doar rana păcatului, care este moarte, rușine, durere și dezgust încă de la primele „înghițituri”, omul s-ar dumiri degrabă și ar alerga la Vindecător. Dar asta nu este cauza suferinței omului, ci doar ocazia descoperirii adevăratei cauze care este autonomia. Autonomie înseamnă să-ți fii ție însuți lege, să stabilești tu ce e bine și ce e rău, să hotărăști tu ce recompensă să-ți oferi când faci binele și ce pedeapsă când faci răul, sau ce înțelegi tu prin bine și rău. Așa poți alege angoasa, suferința, vinovăția care atrag după ele plângerea de milă, furia, deznădejdea, toate aspectele unei iubiri de sine bolnave. Și cercul vicios se lărgește și se îngroașă și suferința noastră crește fără a se mai cristaliza în durerea dătătoare de viață prin sfâșierea inimii în fața neputinței (nu revoltei) de a fi om...
Iar omul nu e om fără Dumnezeu, Copila mea. Și, a fi cu Dumnezeu înseamnă doar a-L primi așa cum ni se oferă și a beneficia de lucrarea Lui mântuitoare care a surpat peretele despărțitor dintre fericirea pe care o dorim și cea pe care o lucrăm.
Iar purtarea crucii este curajul de a alege în fiecare clipă, conștient și liber, să răstignim în noi orice pornire sau impuls de a face ceea ce nu este iubire. Și putem face asta doar pregătindu-ne mereu și mereu mai conștient pentru primirea „paharului mântuirii” pe care ni-l oferă în Biserică și chemând Numele Lui în tot locul și în tot timpul neputințelor noastre.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana