Nu pot spune despre mine că știu ce înseamnă a mă lăsa în voia lui Dumnezeu de bună voie. Mi se pare a fi ceva cumplit, a renunța la tine. Cu chiu cu vai renunț la voia mea și fac ce nu-mi convine atunci când e vorba de ascultarea de duhovnic. Însă mie îmi e și frică să pun problema lăsării în voia Lui chiar și în taină eu în fața mea, eu în fața lui Dumnezeu.
Cât despre durere... suferința, nu am trăit-o ca voie a lui Dumnezeu decât la nivel rațional, de dogmă, canon, idei ce le-am auzit la biserică, în predici, lecturi. În mine exista și încă mai există revolta pentru durerea și suferința mea. Recent am conștientizat și faptul că nici măcar nu-mi dau voie să simt, să admit în fața mea că mă doare, și pentru că nu mă las să simt, durerea asta se manifestă prin revoltă.
Eu nu L-am binecuvântat pe Dumnezeu niciodată pentru suferința pe care am trăit-o sau pe care o trăiesc, abia învăț să-i binecuvintez pe oameni, însă... bănuiesc că nici acum nu-i târziu să învăț, nu?DOAMNE, FIE NUMELE TĂU BINECUVÂNTAT PENTRU TOATE DURERILE PE CARE LE-AM TRĂIT!
Nici pocăință nu este întru mine; e adevărat că uneori am simțit la Spovedanie că mi se sfâșie inima înaintea Lui Dumnezeu că L-am rănit pe El cu păcatele mele, însă au fost extrem de numeroase momentele în care prin căderile mele mi-am rănit imaginea care o aveam despre mine. Ce diferență!
”Nimic altceva nu folosește omenirii ca suferința!” - mi se strânge inima și mă blochez în fața acestui cuvânt, parcă mă anesteziază să nu mai simt nimic, pentru că în adânc nu sunt în acord cu acest cuvânt, îmi provoacă revoltă, în acest moment aș descrie starea mea ca a unui om care vrea să fuga cât poate de departe de ceva care îi provoacă durere, fără să se uite înapoi.
La moarte, bineînțeles că nu mă gândesc foarte des.
”...ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească adică să se stingă înăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine.”Pentru mine este foarte greu de dus această propoziție pentru că mă pune în contact cu o altă realitate a vieții mele, aceea că fug de durere ca să mă pot salva, nu mă las deloc în mâinile Lui Dumnezeu și nici nu știu să o fac, dar cred că nu o fac pentru că în adâncul meu... nu am încredere în acest Dumnezeu... mă doare această conștientizare dar e cât se poate de adevărată, pentru că omenește vorbind eu îmi deschid sufletul și îl pun în mâinile acelor persoane în care am încredere. Da... găsesc în mine acum întrebări cu privire la Dumnezeu: cine e acest Dumnezeu care îmi cere să mă las ca o jertfă în mâinile Lui? E Cel care a îngăduit ca eu să sufăr atât de mult? Cum să mă las în mâinile unui necunoscut? Eu am experiența lui Dumnezeu din biserică... dar e ceva în mine, o revoltă parcă neexprimată față de acest Dumnezeu. Doamne, dă-mi mie, personal, să Te cunosc ca să știu în mâinile cui mă dau pe mine, pentru că eu acum Te cunosc din cărți, biserică, de la duhovnic și din ajutorul care mi L-ai dat când Ți l-am cerut. Nu mai vreau să fac cele ale vieții duhovnicești din frica de a nu mă pedepsi ci din dragoste pentru Tine!!! Dar pentru asta am nevoie să Te cunosc! Eu cred despre Tine și acum că stai undeva, așteptând să greșesc că să mă pedepsești... și îmi este frică...
”...să suferi ca să trăiești...”
„Dumnezeul nostru, noi nu înțelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Strivește-ne ca să ne mântuiești, după nevoia sufletului nostru!” - DĂ DOAMNE, vino Tu și transformă în mine ce am încercat eu să transform fără Tine! Ajută-mă să-Ți dau Ție cele ale mele de peste zi, trăirile mele, simțirile și gândurile mele, fricile mele.
”Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca și cum nu înțelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.” AM NĂDEJDE!
Tema aceasta am lucrat-o dimineața, însă în timp ce mergeam spre serviciu mi-au apărut gânduri cum că aș fi impertinentă să vorbesc așa cu Dumnezeu, dar îmi amintesc că mama îmi spunea că sunt impertinentă când îmi spuneam părerea... e o legătură aici...
MD