Măicuța mea dragă,
Sunt plină de speranță… cu toate că tot ceea ce o să vă scriu… pare mai dezolant. Dar cu toate astea, nu știu cum să spun… m-am afundat în beznă și mai tare, dar văd Lumina!!! Ideal ar fi să o descopăr în mine, dar vine el și timpul ăla.
- Mi-ați spus să o pup pe mama și să o îmbrățișez de trei ori pe zi. De fapt... mi-ați spus să mă rog să am puterea să fac lucrul ăsta. Mi s-a părut ceva fără sens. Am fost convinsă că aici Măicuța a greșit. Eram convinsă că o pot îmbrățișa pe mama de mii de ori pe zi și să-i spun că o iubesc. Ce sens ar avea să mă rog să capăt putere să fac un lucru pe care pot cu atâta ușurință să-l fac? Ei bine, timp de aproape două săptămâni m-am chinuit să fac lucrul ăsta, să-mi îmbrățișez mama de care mă ciocnesc de mii de ori pe zi… și nu am reușit. Nu știu de ce. Nu am priceput, dar am fost foarte șocată. Trecea ziua și eu tot ziceam „Nu acum… că e aiurea… nu acum că mă enervează că se uită la televizor, nu acum că o să zică că-s nebună etc, etc, etc”. Apoi am realizat că am uitat partea cu rugatul. M-am rugat. Ieri am reușit prima oară să fac acest lucru „banal”. Și azi am reușit, cu ajutorul lui Doamne. Iertați-mă Măicuță că iar „deșteptăciunea” mea și-a arătat „cornițele”.
- Am început să fac sesiunea a opta. Măicuță dragă trebuie să vă scriu sincer, sincer ce simt și prin ce trec, că am obosit de atâta prefăcătorie. O viață întreagă de prefăcătorie. Știu că ceea ce o să vă scriu o să sune jalnic… dar ce să fac?! Am citit și eu ce a scris Cristian și m-am bucurat. Am simțit o imensă bucurie în inimă pentru Cristian și m-am bucurat să am dovada „că se poate”. Că nu-s basme. Și nu e doar pentru sfinți… e pentru noi. Pentru noi toți. Dar m-a ajutat mult și la smerenie… Pe vremuri când mergeam la școală sau la cursuri (eu toată viața am învățat să ajung cât mai „sus”) citeam lecțiile următoare, făceam exercițiile din lecția următoare, ca să știu să răspund la posibilele întrebări în mod „spontan”, să-i uimesc pe toți cât de deșteaptă sunt. Și pentru examene învățam... cum să spun… de zeci de mii de ori mai mult decât era nevoie… ca să fiu sigură că nu ratez o notă mare sau o laudă cât de cât. Suflet tare bolnăvior. Mândru și nu numai. Dar acum am bucuria să vă spun… că nu mai ține „figura”!!! Nu mai merge! Nu mai pot trișa!!! La Doamne ajungi doar așa cum ești tu. Doar cu sinceritate. Am făcut deja de patru ori sesiunea a opta. N-am reușit să trăiesc nimic din ceea ce ați scris acolo! Iertare, Măicuță. Primele două dăți am fost lamentabilă. Suflam ca un tractor (de parcă respirația era totul) și stăteam crispată și spuneam ceea ce ne învățați în sesiunea a opta și nu simțeam nimic. Singura durere pe care o simțeam în corp era de la picioarele înțepenite. I-am spus sincer lui Doamne „Atâta pot!”. „Vreau să iert, fac tot ce zice Maica, dar atâta sunt capabilă să fac”. Mi-era rușine… ce o să-i zic Maicii??? Ce să-i zic? Adevărul! Ajută la smerenie. A treia oară am stat noaptea târziu când s-a liniștit tot poporul și am avut mai multă tihnă. Am uitat să spun că am hotărât că „ajunge Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail” și nu m-am mai ostenit să spun și Acatistul Sfântului Duh sau o rugăciune către Sfântul Duh. Și s-a văzut rezultatul!!! A treia oară am spus și Acatistul și m-am relaxat. M-am hotărât să nu mă mai concentrez pe respirație că nu știu să respir (ba îmi țineam răsuflarea, ba pufăiam ca tractorul). M-am pus în genunchi și m-am arătat lui Doamne așa cum pot eu. Am binecuvântat pe toți cei care cred eu că m-au rănit sau supărat (i-am cerut lui Doamne să mă ajute să iert) și sincer nu am simțit nimic. Nici durere, nici împotrivire, doar pace. După ce am binecuvântat, mintea mea a zburat la picioarele crucii Mântuitorului și acolo m-am simțit bine. Am plâns… un plâns de „de toate”! Plâns de pocăință, de bucurie, de dragoste. Apoi am simțit nevoia să fac țuști în brațele lui Doamne. Fără să caut lucrul ăsta, m-am aruncat în brațele lui Doamne și acolo mi-a fost tare bine. E multă dragoste Acolo. E tot ce are sufletul meu nevoie. Acum, înainte să scriu, am profitat de somnul de prânz a lui ăsta micu’ și de faptul că mama și soțul nu erau acasă și m-am rugat. Nu am mai ignorat Acatistul Sfântului Duh. Am început din nou să binecuvântez și tot nimic nu simt, Măicuță. De fapt, am impresia că cei care m-au rănit… de fapt mi-au făcut bine. Că cei „răi” din viața mea, nu sunt răi. Sunt amărâți ca mine. Și că răul care mi s-a făcut a fost (cu îngăduința lui Doamne) ca eu să pot să-L doresc pe Doamne, să-L iubesc. Să nu mai fiu rea. Și Doamne i-a îngăduit din cauza păcatelor mele. Nu știu să mă exprim. Măicuță, dar când mă rog pentru cei care mi-au greșit, simt că mă rog de fapt pentru cei cărora eu le-am greșit. Pare aiuristic tare, dar dacă eu nu aș fi fost în mizeria în care mă aflam, nici lor săracii nu li s-ar fi îngăduit să îmi facă rău. I-am trecut în lista „cealaltă”. Cei „răi” m-au făcut pe mine “mai puțin rea”. Îl rog pe Doamne să mă ajute să iert, mă gândesc că nu am reușit să iert… că nu simt totuși nimic. Să nu râdeți de mine Măicuță… dar nu mă doare nimic. Simt însă durere pentru păcate. Dar simt că sunt iertate. Simt asta Măicuță. Dar mă doare că le-am făcut. Oare pe mine m-oi fi iertat??? Sper că mândria nu m-a împiedicat să iert ceea ce Doamne a putut cu atâta dragoste să facă. Apoi gândul m-a purtat din nou la Cruce și am vărsat din nou lacrimi. Să nu citiți Măicuță că e vorba de vreo revelație, de vreo stare “înaltă” e pur și simplu un gând… o trăire simplă. Sentimentele sunt așa de puternice (mai ales gândul la păcate) încât nu prea le suport și atunci mă arunc țuști în brațe la Doamne. Și acolo mi-e bine. Am simțit atâta dragoste… și eu parcă aveam atâta dragoste de dăruit de parcă mi se spărgea inima… I-am spus lui Doamne că-l iubesc... Apoi... a venit mama (am auzit-o intrând pe ușa și... am revenit pe pământ!!!). Mi-era că vine peste mine în cameră și nu mă simt confortabil să mă găsească așa plânsă și să mă ia la întrebări. Dar știți care este adevărata bucurie??? Că îmi doresc din tot sufletul să mai fac Sesiunea a opta, așa prostește cum o fac. Mi-e atât de bine. Cred că nu am învățat încă să iert, dar cred că m-ați învățat Maică să mă rog. Un pic. Să realizez că toate Acatistele pe care le citesc mă ajută, dar... eu pierdeam din nou ce era mai bun!!! Eu nu vorbeam cu Doamne. N-am să renunț la Acatiste, dar ele sunt cumva o ușă ca să intru în adevărata bucurie a rugăciunii. Probabil sunt oameni care simt bucurie și când citesc Acatiste. Eu sincer nu prea (doar rareori și atunci când am câte un necaz, sau vreo sperietură). Dar în rest le citesc, să le bifez. Mă uit... “sunt la icosul patru... mai am opt și gata!!!”. Dar simt că adevărata rugăciune e cea în care chiar stai de vorbă cu Doamne. Sunt fericită Măicuță.
-Am descoperit de curând că am accese de mânie. Mă isterizez, mă mânii. Or fi fost și până acum și nu le-am luat eu seama?! E posibil. Acum am văzut două lucruri negative. Unul sunt izbucnirile astea de femeie isterică (de care îmi pare imediat rău și imediat îmi cer iertare... dar totuși răul e deja făcut mai ales când le fac în fața copilului sau, și mai rău, din cauza lui) și al doilea lucru sunt reproșurile. Critic, critic, critic. Caut greșeala cu lumânarea. Am zis că o să-mi scriu pe perete toate greșelile pe care le vânez la alții și cauza reală pentru care fac acest lucru (mândrie, răutate, prostie, etc) ca să mă lecuiesc de acest rău. Dar am mai descoperit azi ceva... sper să se confirme... că după ce am făcut (așa jalnic cum am putut) sesiunea a opta, am avut altfel de zi. Am fost calmă toată ziua, am binecuvântat pas de pas, am fost mai bună și mai tolerantă. Oare să fie doar o părere??!!
Vă iubesc Măicuță și vă mulțumesc pentru tot ce faceți pentru noi!
Cu dragoste multă, multă,
Aea