Sărutări de mână de la noi.
Întâi despre Luca: A terminat cortizonul, chiar azi mergem să vedem dacă hemoglobina e stabilă. Iar starea lui generală s-a îmbunătățit. În schimb a început să se vadă cât de stresantă a fost pentru el spitalizarea, iar apoi „cazarea” la părintii mei...
Cu părintii mei... situația s-a tensionat treptat, pentru că mama nu ne prea mai vrea în casă, (din păcate noi chiar nu prea avem cum să plecăm mai devreme de încă 10 zile), care la mine a coincis cu un moment dintr-acela de „părăsire”.
Măicuță, greu e când, indiferent de motive, se „ascunde” Domnul și te încearcă (sau te învață). Nu știu dacă situația din casă era radical schimbată, dar dacă mai înainte le primeam pe toate cu inima plină de Domnul și cu ușurință în binecuvântare, acum, fără harul Domnului, mă simțeam STRIVITĂ de aluziile și răutățile părinților, până am ajuns să mă simt din nou copilul care am fost în casa lor, împilat la pământ, cu frica aceea continuă în suflet, și cu durerea aceea și uneori cu izbucniri de furie, de răzbunare, de gânduri răutăcioase, pe care mamă-mamă ce le-aș mai trânti în fața lor. Am binecuvântat și binecuvântat, dar cu senzația unui bou care trage la jug. Știți ce mă durea cel mai tare? Că vedeam cum instantaneu în sufletul meu se ridicau niște ziduri de apărare foarte subtile... foaaaarte, foaaaarte subtile... da, am renunțat la răzbunarea de orice fel, nu le răspund, nu le întorc spatele îmbufnată, nu plec ostentativ din casă, nu le „trântesc vreo două” și nu mă justific (oricum asta nu ar rezolva nimic pentru nimeni, ar duce doar la niște certuri și discuții în contradictoriu monstruoase... inevitabil atâta timp cât se duce un război al orgoliilor)... deci, da, am renunțat la orice răzbunare, dacă apar gânduri de judecare sau de furie, caut să binecuvântez, dar rămâne un „zid de apărare” interior atât de subtil și atât de instinctiv. Ca și cum mi se împietrește inima. Numai că asta mă depărtează într-un mod foarte dureros de Domnul, de a trăi durerea cu Domnul. Mă uit de multe ori la un crucifix, și e ceva extraordinar în acea poziție a Mântuitorului pe cruce. E o vulnerabilitate totală, o acceptare totală (și în același timp o îmbrățișare totală, o chemare). Și mi se pare că îmi arată cum trebuie să primesc durerile și suferințele existenței acesteia pamântești. Cu vulnerabilitate totală, cu deschidere totală, cu smerenie. Și cu Domnul, bineînțeles, dându-I Lui aceste dureri. Și văd bine ce bucurie extraordinară e în spatele acestei asumări totale a durerilor.
Aseară mama mi-a zis ceva foarte jignitor și nu a fost atât ce a zis, cât felul în care a zis-o, cu acea bucurie răutăcioasă. Am simțit că mă sufoc de durere. M-am dus la mine în cameră, stupefiată de atacul asta neașteptat și nejustificat, m-am așezat paralizată și n-am putut să zic decât atât: „Doamne, doare atât de tare!”. Și m-a mângâiat Domnul, bineînțeles că m-a mângâiat. Știu că mă face să-mi trăiesc durerile de copil până la capăt.
Știți, în același timp, urmărindu-i zilele acestea, mă văd atât de mult pe mine în ei, văd rănile mele în ei, îi văd „curgând” prin venele mele și înțeleg de ce e „musai” să ne iertăm, să ne cinstim, să ne iubim părinții. Războiul contra lor e un război împotriva noastră înșine. Urându-i pe ei, ne urâm pe noi. Legătura e atât de puternică, încât nu putem fi fericiți, împliniți și împăcați cu noi decât iertându-i, iubindu-i pentru ceea ce sunt, dincolo de păcatele lor, de măștile, de durerile pe care și le refulează sau și le maschează și ei.
Mă gândesc că toată viața mea i-am respins și am considerat că eu nu am nimic de-a face cu ei, îi uram și mă gândeam că eu nu voi fi niciodată ca ei, și de fapt, prin asta, mă luptam cu mine. Iertându-i pe ei, e ca și cum m-aș reintegra eu însămi, ca și cum m-aș accepta și aș face pace cu mine. Bineînțeles că urăsc răul pe care îl fac, pe care mi l-au făcut, așa cum urăsc răul pe care l-am făcut eu altora sau mie însămi.
Dar azi, deși mă dor răutățile pe care le fac uneori, văd cum ele izvorăsc din aceleași dureri sufletești, din aceleași răni ca cele pe care le-am avut / le am și eu (tatăl meu a avut un tată alcoolic și o mamă instabilă psihic și emoțional, iar singurul mod în care a fost apreciat a fost pe baza rezultatelor școlare, mama mea a fost jignită și umilită de bunica mea, care culmea, mie mi-a fost o bunică extraordinară). Mă uit la Luca și văd în el aceleași răni, de data asta pe care i le-am făcut eu. Și deși mă dor păcatele noastre și durerile noastre, până la sufocare, zic: „Doamne, ai milă de noi toți, vindecă sufletele noastre, pune în noi iertare și dragoste, și rupe cu puterea Ta blestemul acesta cumplit”.
Mă uit la oameni în jurul meu, cunoscuți sau necunoscuți, și le văd durerile sufletești... pe unii dintre ei, până mai ieri îi judecam sau îi priveam cu dispreț pentru păcatele lor, pentru dependența de sex, pentru alcoolism, pentru furiile lor... azi le văd sufletele îndurerate, ascunse sub un zâmbet forțat, sub filozofii sterile, sub dependențe de tot felul (cred că cu toți suferim de o dependență sau alta până nu ajungem să depindem doar de Dumnezeu)... și uneori mă doare sufletul atât de tare pentru ei, Măicuță...
***
Ieri am avut o discuție extraordinară cu Luca. El era foarte speriat de părinții mei, nu trecea pe lângă ei decât cu mine de mână, tresărea dacă intrau în camera lui etc...
Ieri mă întreabă: Mama, de ce nu mă iubesc Nonno și Nonna? (așa li se spune în calitate de bunici)
Eu zic: Eu cred că te iubesc în felul lor, mami. Dar cred că nu știu să își arate dragostea. Asta nu e din vina ta, puiule, e o neputință a lor, o boală a sufletului lor.
Stă Luca și se gândește... Mami, știi, eu cred că pot... dar nu vor!
Mai târziu în aceeași zi, am vorbit despre cum e el unic în lume, cum niciodată, niciodată nu se va mai naște alt om, al băiețel identic cu el, și tocmai de asta e atât de neprețuit în ochii Domnului. Ah, trebuia să vedeți zâmbetul din ochii lui...
Nu știu ce anume l-a liniștit, dar în seara aceea s-a dus la ai mei în cameră foarte liniștit și a stat de vorbă cu ei foarte calm și le-a povestit câte în lună și în stele.

Altă poveste din înțelepciunea copiilor:
Într-o seară îl apucă furia și mă lovește. Acum, noi am vorbit de multe ori că e în regulă să fie furios, dar că trebuie să găsească alte metode de a-și consuma furia, nu lovind pe alții. (unele metode i le-am zis eu, cu altele a venit el)
Eu chiar mă supăr și îi zic: Știi pedeapsa, mâine nu te uiți la desene (pedeapsa stabilită de comun acord).
El: Iartă-mă, iartă-mă, mami!
Eu, nervoasă: Sunt foarte supărată, pentru că ai zis că o să încerci să nu mai faci asta, dar nu te văd nici măcar încercând.
El, cu lacrimi în ochi și indignat: Dar nu poți să vezi încercarea mea, pentru că ea e în inimă, dar încă nu a ajuns la cap, și d-aia fac încă așa.
Și-acuma râd!!! Uneori am senzația că Dumnezeu ne trimite copiii ca să ne învețe ei pe noi. Bineînțeles că ne-am împăcat imediat și mi-am cerut eu scuze că nu am suficientă răbdare cu el și i-am spus că apreciez că încearcă. (Și chiar încearcă, și începe să reușească, și chiar sunt mândră de el pentru asta.)
***
Am început să citesc Labirintul codependenței. Eu nu-l citisem niciodată. Merge cam greu, pentru că încă nu prea am acces la calculator, iar Luca e tot lipit de mine.
Sunt niște pași acolo, nu-i așa? Nu am apucat să citesc până acolo. Mă ajutați și cu asta?
***
Am citit undeva că rădăcina furiei și a violenței este frica și sentimentul de neputință. Mi-am adus aminte că atunci când Luca făcea crize de furie și de încăpățânare, pe mine mă apuca o furie cumplită (încă mă mai apucă uneori, dar nu mai e atât de cumplită), pentru că mă copleșea frica și sentimentul de neputință totală pe care îl aveam în fața furiilor și încăpățânărilor inflexibile ale părinților mei.
***
Nu-i nevoie să-mi răspundeți la mesajele mele, văd câte aveți de făcut. Mi-e bine doar să vă povestesc.
Scuze dacă am fost cam fără fir, nu am prea dormit în ultimul timp.
Cu toată dragostea în Domnul și cu mult dor,
Miruna și Luca