Maica, am scris cuvintele astea pe blogul meu, (www.mugureinflorit.wordpress.com), apoi m-am gândit să vi le trimit și dumneavoastră, ca să vă bucurați împreună cu mine. Și vă mulțumesc din suflet.
Mi-e frică să mai scriu ceva. De atâta plâns pe hârtie și desfășurare a neputințelor și strigăte de victimă. Am aflat că se duce o bătălie în mine înainte de a alege orice atitudine interioară. Am aflat că eu nu am vrut, că eu nu m-am hotărât cu adevărat să cred, să înving. Dumnezeul în care credeam nu era cel adevărat, cel biruitor, era o capiște idolească, unul molâu, leneș, slăbit, care se chinuia din răsputeri să biruiască. Am ajuns la concluzia că nu merită să mă străduiesc prea tare pentru un dumnezeu care nu face decât să îmi încurajeze mândria, să îmi dea tot felul de teste numai ca să mă prindă nepregătită și în care să testeze puterile mele. Dumnezeu a îngăduit să mă raportez la El în felul ăsta luni bune de zile. Deși în tot acest timp, am avut parte și de dovezi de iubire și chemare minunate din partea Dumnezeului celui adevărat. Mă întreb dacă nu cumva ar fi fost posibil să nu fi pierdut atât de mult timp, să mă fi „prins” mai devreme de chipul acesta fals de Dumnezeu pe care mi-l făurisem din boală, mândrie și neștiință. Accept că nu știu și nici nu mai vreau să îmi fac vreun chip, vreo reprezentare interioară a ceea ce înseamnă Dumnezeu. Nu înseamnă oare și asta lăsarea în Voia Lui?
Schimbarea la Față a fost ziua scadenței mele duhovnicești. Dumnezeu a tras linie și a sărit ca un leu să zdrobească capiștea idolească din mine, a sfărâmat-o. Am simțit asta. Eram în biserica Sfântul Antim la slujbă. Am simțit că deodată... s-au risipit gândurile vrăjmașe cu al căror roi ostenitor mă învățasem de-acum. Acel roi nu mai era... dispăruse, ca și oamenii care voiau să omoare cu pietre pe desfrânata din Biblie. Și care au dispărut la un cuvânt al Domnului. Rămăsese numai desfrânata și Domnul și liniștea, și Domnul o întreabă ceva de genul: Te mai osândește cineva? Momentul ăsta seamănă cu adâncul unei inimi, cu pacea și ușurarea pe care mi-a dat-o Domnul în biserică în acea zi minunată a SCHIMBĂRII LA FAȚĂ! care a coincis cu surparea idolului din mine de către Dumnezeu Cel adevărat și luminarea Chipului Lui în mine.
Aș vrea să îi zic Maicii Siluana că aceste cuvinte sunt, ca puține pe care le-am scris de-a lungul acestui an destul de greu pentru mine (și asta mai mult din cauza mea), de această dată din carnea inimii, exprimarea trăirilor pure și adevărate pe care m-a învrednicit Dumnezeu să le trăiesc. Nu știu care e meritul meu aici... pentru că atunci când caut în mine acest răspuns, văd doar lucrarea Lui, am simțit și eu că m-am hotărât mai crâncen la un moment dat (și cred că momentul a fost atunci când mi-a spus Maica: Nu vrei să te vindeci? Nu, nu vrei...). A lovit ceva adânc, și tocmai de aceea imperceptibil, care m-a „ambiționat”.
Și am descoperit niște momente din trecut în care El m-a mai căutat, că mă căuta de demult, dar că... eu n-am vrut. Și asta mai ales pentru că mă încăpățânam să sufăr. Și puneam asta pe seama lui Dumnezeu. Citisem ceva de o Cale, o Cruce și niște necazuri pe cale. Lăsam la spate „bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la tine”, „jugul bun și povara ușoară”, „veseliți-vă”, „Eu am biruit lumea”... și m-am concentrat numai pe ceea ce-mi suna mie mai ca „acasă”... Ceea ce îmi era mie mai familiar, ceea ce știam să fac cel mai bine...
Idolul acesta mincinos mă teroriza. De dimineață... mă făcea să cred că sunt niște lucruri sau măcar o stare anume pe care trebuie să o am dacă vreau să fiu „bineplăcută Domnului”. De aceea aveam impresia că e așa grea Calea, că are așa multe interdicții. Nu, Dumnezeu cel ADEVĂRAT NU PUNE NICIO INTERDICȚIE. Și cum ar putea să aibă, când El e numai Dragoste? Când El îl lasă liber pe om? Eu îmi puneam, eu singură, că așa credeam eu că e bine. Și în restul timpului, mă plângeam... Tare bine a observat părintele meu duhovnic o anumită atitudine a mea în Biserică, că parcă aș suferi de una singură, parcă detașată de Biserică, de trupul ei viu, care sunt și toți ceilalți oameni din Biserică... Mă vedeam ca pe o martiră, ca pe o condamnată, singură și însingurată, care avea un drum lung și greoi de parcurs, dar pentru un scop nobil...
Întrebarea mea rămâne: cum de m-a lăsat Domnul atât de mult timp în atitudinea asta, deși ma rugam și dimineața și seara, deși ma împărtășisem, deși mergeam la Liturghii duminică de duminică, deși... Când mă „acoperea” ca un nor o stare de asta de paralizie, sau tristețe, sau amintiri dureroase, sau silă, sau neputință, zăceam așa, gândind că „na, mai trebuie să simt și așa”, așa e Calea, cu scârbe... Ăsta e rodul neascultării mele, nesmeririi mele, dar nu și al neputinței? Acum chiar nu mai contează, răspunsurile de cuvinte, cum a zis Maica Siluana, nu îmi mai folosesc așa mult și dacă voi avea nevoie de ele, știu că le voi primi de la Domnul.
Mi-era frică, și încă îmi mai este, să „cer” ceva de la El, că poate nu primeam, că poate nu primeam exact ceea ce voiam și când aveam eu nevoie. Acum fac abia sens cuvintele maicii Siluana, că „rugăciunea de cerere e de fapt o rugăciune de primire”. Te rogi, crezi că te ascultă, și apoi taci. Atât. Ceea ce urmează, orice, trebuie să primești, pentru că avem încredere că Domnul e Bun, e Iubire, e lângă mine mereu, chiar și în clipa asta în care scriu, mă aude, mă vede, nu ia pauză. Dumnezeului celui Adevărat Slavă!
Ioana
Ioana noastră dragă
Domnul să te binecuvânteze, Ioana noastră dragă!
Și să te întărească pe Cale!
Acum înțelegi și tu că numai tăcând eu, ai o șansă să auzi ce spune Domnul! Imaginează-ți ce vei auzi când și tu vei învăța să taci și să faci, pe lângă cele pe care le faci „ca la carte”, tot ce ți-am cerut în Seminar.
De ce a îngăduit Domnul? Pentru că te iubește și așa e El! Respectă libertatea omului și tu ești om pentru El!
Cu drag și încredere,
Maica Siluana