Îți scriu această scrisoare acum în postul Sfintei Marii, când îmi fac eu un bilanț a tot ce am mai pățit pe Cale. Și uitându-mă în urmă constat că numai la începutul drumului meu către Dumnezeu, perioada aceea de euforie, entuziasm, trăire cu intensitate a tot ce însemna credința, studiu asiduu al vieții și învățăturilor Sfinților Părinți, pasiune în tot ce făceam și spuneam, efervescență, într-un cuvânt „minunat”, tot ce mi se întâmpla era minunat, acea perioadă a durat cel mai mult. Apoi Dumnezeu S-a retras și m-a lăsat să pășesc singură, deși El nu m-a părăsit, stă lângă mine, dar trebuie să merg singură.
Din când în când vine din nou și îmi curățește sufletul și inima și Se sălășluiește întru ele. Atunci iubesc pe toată lumea, chiar pe cei care îmi displac cel mai mult. Îmi vine să îmbrățișez pe toată lumea, să salut pe toată lumea, să le spun ce bine e să iubești, ce bine e să fii cu Dumnezeu. O pace și o liniște desăvârșită coboară peste mine. Sunt împăcată cu toate și cu toți. Dar această stare durează așa de puțin. Dumnezeu îmi amintește ce bine mă așteaptă acolo cu El. Ce bine e să-L ai în inima ta și ce pot pierde dacă nu sunt cu El.
Apoi inima se răcește din nou și se intră într-un fel de rutină. Se spun rugăciunile pentru că trebuie, se merge la biserică pentru că trebuie, se fac toate cele cerute pentru că TREBUIE. Inima nu se implică deloc.
Și Dumnezeu mă vede cum lâncezesc, cum m-am puturoșit. Și văd și eu. Și atunci îmi propun să fac și să dreg ca să aprind iar flacăra. Și de obicei se apropie unul din Posturi și, cred că toți fac la fel, vreau să înmulțesc rugăciunea și să măresc nevoințele.
Dumnezeu Se bucură, dar încep și încercările. Atunci toți vecinii mei își aduc aminte că aveau ceva „de dulce” să-mi spună și să-mi reproșeze, toate neamurile mele își aduc aminte toate relele ce le-am făcut și parcă totul din jur are ceva să-mi reproșeze, să-mi pretindă ceva, e nemulțumit de ceva la mine. Inițial rabd, dar apoi toată ființa mea se revoltă, inima se învârtoșează și ca o furtună se abate asupra mea, ca un ciclon de care nu mă pot apăra. Dacă nu aș ști că nu e voie aș cădea în deznădejde...
Măicuța zice să las să treacă prin mine, durerea, necazul ce s-a abătut asupra mea, dar inima și sufletul se învârtoșează și sunt ca o platoșă, care nu lasă nimic să treacă. Cu cât se învârtoșează mai tare, cu atât durerea și necazul se încăpățânează și ele să mă chinuie și să râcâie în inima mea ca o ghiară de fier și mereu și mereu aceleași cuvinte, imagini, oameni, mă chinuie iar și iar ca o placă stricată care zice mereu și mereu aceleași cuvinte, zile în șir. Durerea mă sfâșie. Sunt în pragul de a ceda. Strig către Dumnezeu: „Ai zis că îmi vei da numai atât cât pot duce. Uită-Te la mine că sunt pe marginea prăpastiei”. Așa I-am zis și de data asta. Și El mi-a zis că are încredere în mine. El e singurul care are încredere în mine, care mă stimează și mă apreciază. Încep să plâng „Doamne , cred că mă supraapreciezi”.
Mă zbat și mă chinui să scap ca și cum aș fi legată cu lanțuri de mâini și de picioare și nu reușesc să ies la liman și cu cât mă zbat mai mult cu atât e mai rău ca și cum aș fi în mărăcini și cu cât te miști mai mult cu atât te înțeapă mai mult și mai rău.
Deși știu asta nu am reușit să găsesc calea să nu mai intru într-o astfel de situație. De 20 de ani fac același lucru: cad și mă ridic, cad și mă ridic, și mă zbat, și mă liniștesc, și iar mă zbat.
Știu că mândria mea și orgoliul meu sunt de vină. Cu atât mai mare durerea.
De data aceasta am pățit la fel. Ceea ce urăsc mai mult este prefăcătoria, parșivenia, viclenia, minciuna. Le simt, le miros de la distanță. Ce bine ar fi dacă nu aș avea acest miros! Nu știu cum să mă port cu astfel de oameni, care au aceste defecte. Mă irită, mă agasează prezența lor ai nu știu ce să fac, mai ales când sunt chiar din familie.
De mică nu mi-au plăcut copiii care se strâmbau, imitau, îngânau pe la spate pe oamenii mari sau alți copii. Îmi era rușine și mă deranja gestul lor făcut pe ascuns, dar cumva cu dorința ca celălalt să știe, dar să nu riposteze...
Așa îi consider pe oamenii mari, care sunt prefăcuți, vicleni, care au minciuna pe vârful limbii, care te consideră prost, tâmpit, bleg, ușor de manipulat, ușor de dus de nas de el cel deștept, isteț, manipulator, „păpușarul”.
Și eu ar trebui să fiu smerită. Să văd și să tac. Dar nu sunt așa. Reacționez violent, nu pe cel vinovat, ci pe cine apuc mai la îndemână, pe cel pe care îl consider vinovat că m-a adus în preajma unor astfel de persoane. Spun cui mă asculta și cui nu mă ascultă necazul meu, îl scriu, în dorința de a mă descărca, de a scăpa de durerea aceasta insuportabilă, dar nu reușesc decât să prelungesc chinul.
Doamne, cât de tare doare mândria și orgoliul, până în străfundurile ființei tale.
Dumnezeu știe care este „călcâiul lui Ahile” la mine și îmi aduce în familie, cât mai aproape de mine, numai oameni de aceștia.
Alerg la părintele duhovnic și mărturisesc păcatul, iar și iar: iar m-am enervat, iar am dat în foc, iar am izbucnit, iar mă macină durerea. Părintele mă alină cu vorba lui domoală și mă îndeamnă să mă rog cu rugăciuni scurte, din inimă.
Cad în fața icoanelor și plâng și mă rog la toate sfintele mele dragi, la îngerul păzitor, la Maica Domnului să mă ajute cu rugăciunile lor pe lângă Dumnezeu. Mă rog și către Domnul și El îmi liniștește în final frământările, îmi spune prin gura preoților ce trebuie să fac, dar nu am liniștea și blândețea după care tânjește sufletul meu.
Uneori îmi vine gândul că am să înnebunesc cu atâtea frământări (o spaimă care decurge din faptul că mai demult când eram tânără mi-a venit mie în gând că am să mor ori nebună, ori de plămâni - nu știu de unde aceste gânduri), că dacă nu aș încerca să fiu așa cum vrea Domnul nu mi s-ar întâmpla toate astea. Mai înainte nu mă frământau toate astea, că mama nu vorbește cu mine, că i-am spus lui cutare sau cutare ceva ce „trebuia” ca să-l pun la punct, dar acum nu mai pot face asta și să mă duc la Spovedanie cu așa păcate, că poate nu mi le trece cu vederea părintele și, mai grav, mă vede Domnul și nu mă mai iubește.
Măicuța zice că ne iubește oricum, dar atunci de ce pe unii îi ajută într-un timp așa scurt să pună în inimă iertare și iubire și pe mine mă lasă de 20 de ani să maă zbat ca peștele pe uscat? E ceva în neregulă cu mine.
Și uite așa mă frământ și mă lipesc și mai tare de biserică și binecuvântez pe toată lumea, că parcă toată lumea îmi displace, și binecuvântez, și binecuvântez, și plâng și deodată în timpul slujbei îmi scapă gândul: „Doamne, ce le urăsc pe femeile astea și ce scârbă îmi e de ele”. Și împietresc de așa un gând. Și parcă Dumnezeu mă întreabă: „Ce urăști la ele?”. Poate încăpățânarea, îndărătnicia, semeția până la trufie pe care o văd și la mine cu ani în urmă, făcând parcă aceleași lucruri, și neputința de a mai schimba ceva făcut deja și de nereparat. S-ar putea să mă urăsc pe mine? Nu știu. Prefăcută și parșivă și mincinoasă nu mă știu. Deci s-ar putea să mă urăsc și pe mine și pe ele sau numai pe mine cea de demult și neputințele mele de azi, de a le accepta așa cum sunt?
Dar furtuna a trecut. Au rămas numai întrebările.
Oare este normal ce mi se întâmplă? Să fie aceasta lupta pe Cale? Sau să fie numai o manifestare a depresiei mele?
Stau și mă rog: „Doamne, am citit într-o poveste că cineva a cerut să i se îndeplinească dorința ca să aibă mereu buzunarul plin cu bani, oricât ar lua din ei. Eu Te rog mult de tot să pui în punguță inimii mele și a sufletului meu, iubire și iertare, care să nu se sfârșească niciodată, oricât de multă aș dărui”.
Omulețul cel bun din mine cu glas timid și tremurat și foarte încet îmi tot spune „Lasă-le să zică ce vor, tu taci”. „Câinii latră, ursul merge” și îmi unge sufletul. Iar e liniste în sufletul meu. Cum să fac să o mențin așa cât mai mult timp?
Măicuță, te sărut cu mult drag și îți mulțumesc pentru răbdarea de a mă fi ascultat.

L. T.