Mama a fost cea care mi-a produs cea mai mare suferință (nu știu cum m-aș comporta dacă aș locui aproape de ea și am avea mai multe contacte). În comparație cu ea, celelalte persoane din viața mea s-au comportat acceptabil și nu am ce să le iert, poate lucruri fără prea mare importanță, pe care nu mi le amintesc. Și dacă am reușit să o iert pe mama mea, nu sunt alte lucruri pe care să nu le pot ierta.

Și cred că am iertat-o pentru că în momentul în care mi-am conștientizat ura față de ea o uram așa de tare, mă dureau inima (și la propriu și la figurat) și ficatul, simțeam că nu am putere să fac nimic, nu puteam și nu știam să-mi trăiesc viata, îmi dădusem seama că ea era cea vinovată de toată neputința mea sufletească și mă vedeam undeva pe marginea unei prăpastii, îngenuncheată sub povara unei stânci mari și grele. Și era tare greu să suport această povară și nu stima ce să fac! Simțeam cea mai cumplită durere din viața mea! Îmi doream să se întâmple ceva și să îmi explodeze inima! Și atunci mintea mea (din mila lui Dumnezeu) i-a spus sufletului meu că singura cale de ieșire este iertarea. Și într-o clipă stânca aceea mare și grea s-a făcut nevăzută și nesimțită, eu m-am putut ridica, plângeam cu niște lacrimi precum o ploaie liniștită, și fiind încă pe marginea prăpastiei m-am hotărât să mă arunc în ea! Și ce bine mi-am făcut! Așa am învățat să zbor! În acele clipe îmi spuneam că am fost o victimă și că nu mai sunt o victimă, că sunt singura responsabilă pentru viața mea!... Și încă mai zbor! Și îmi place așa de mult! Și o să zbor tot timpul!

Multă vreme (până acum aproximativ doi ani) aveam depresii, mă uram pentru că nu eram mulțumită de mine, de ceea ce realizasem în viață până în acel moment, pentru că nu îmi găsisem drumul meu în viață, pentru că nu aveam serviciu, pentru că nu aveam prieten, pentru că nu făceam nimic din ceea ce îmi plăcea să fac și aș fi vrut să fac, mă uram pentru că mă masturbam și mai ales mă uram pentru că știam că am probleme emoționale și nu puteam să le rezolv, pentru că nu eram căsătorită, pentru că mă comparam tot timpul cu ceilalți. Mă certam cu Dumnezeu pentru că îmi dăduse aceste probleme și am ajuns la un moment dat să-I spun că nu mai cred în El și că nu-L mai vreau în viața mea. Însă El a știut să mă cheme înapoi! Acum simt că mă pot ierta, că m-am iertat deja, că am trecut de faza aceea de ură maximă și sunt calmă și bucuroasă că mă descopăr pe mine, nerăbdătoare să-mi vindec sufletul și să pot iubi cu adevărat. Acum știu că sufletul pot să mi-l vindec cu multa blândețe, răbdare și munca, ci nu purtându-mă urât cu el, așa cum de fapt se purta mama mea cu mine!!!!!!!!! ... ... Chiar acum mi-am dat seama de aceste lucruri, eu de fapt m-am purtat cu mine așa cum s-a purtat mama mea cu mine...

A. I.