Păi e bine de știut că nu mai am cum să mă rătăcesc! :))

Am o amică (psiholog) care zice despre schemele astea și despre cum îți alunecă piciorul, chiar și după ce le-ai depistat prin trăire: „autostrăzi pe creier”. Noh, păi acum... aveam și eu niște autostrăzi, știam pe unde să merg, mersesem atât de multe ori pe acolo că le bătucisem până la statutul de autostrăzi. Ah, da normal era de la neplăcut la oribil câteodată și toată gama, dar acum? Nu mai am „cărare”. Ba da! Am Calea!!!! :) Cu răbdare...

Să știți, Măicuță, că după ce mi-ați zis de „înscrisuri”, și tot stând așa și privind la jungla din creierii mei fără nici de o potecă (de care să știu și eu), am început să mă rog la Doamne-Doamne să îmi șteargă înscrisurile! Și a venit o voce critică și a cârcotit cum că doar nu or fi niște înscrisuri pe nisip să le șteargă valul. Dar am zis că Dumnezeu poate, nu cu un val ci cu o suflare cât de ușoară, cu o privire să facă asta. Și acum, dacă L-am rugat pe El, nu mi-am mai luat singură povara ștergerii înscrisurilor, nu? Eu până când se vor șterge... stau cuminte și fac ce pot. Descopăr frumosul care nu mai conta, câte lucruri minunate pot face, nu singură, acum știu chiar dacă mai uit.

Apoi, mă uitam la un film, science-fiction – SF, în care un android spunea că a avut o mare dilemă când i s-a comunicat că nu este om ci mașină. Dilema lui era că, în cazul ăsta, el nu ar fi putut crește mai mult decât a fost programat.(!!) Și a ales să creadă că este om „printr-un salt de credință”. Bine mi-a prins că am mai auzit o dată, ha, fie și dintr-un film SF!

Apoi, mâine se însoară R. și azi dimineață cred că tocmai ce am experiat un salt. Mă luaseră la frământat iar... tot felul. Dar m-am oprit, m-am uitat afară, în jur, am văzut viața, am văzut că eu am o viață, că e a mea, și iarăși L-am rugat să mă ajute și să-l binecuvânteze El. Până la urmă am făcut-o și eu cu un mesaj. Și vizual am avut și încă mai am sentimentul că am făcut un salt la propriu, de parcă am ieșit dintr-un râu în care plutea ceva leș... am pus piciorul și am sărit și acum urc spre pădure. Și leșurile... în spatele meu, nu aici și acum. Iar eu nu mă simt altfel decât liberă și vie și că abia de aici încolo va începe călătoria cu adevărat. Și acum nu mai e o călătorie cu „de la capăt” deznădăjduitor, acum pare să fie o călătorie nouă.

Am mai învățat despre cuvântul „rânduială” și despre cum să fac lucrurile pe rând. (Aveam eu o dileală să fac totul o dată, ceea ce a însemnat și 70 de ore birou și să nu mă pot apuca la timp de lucruri pentru că nu aveam cele 70 de ore doar pentru asta...) Cred că am învățat și despre cum Dumnezeu doar pare că nu mai e lângă tine, dar cumva lucrează prin tine.

M-am uitat în spate și mi-am văzut din atașamente și am râs. Am mai văzut cum că în starea de atașament (în sensul de adicție) eu nu eram în mine cumva, ci în afară. Acum mi-e bine că parcă încep să mă întorc în mine și este cumva ca o comoară inepuizabilă.

Simt cum mi s-a ascuțit „vederea” la oameni: le „citesc” instant stările, lumina, murdăria, rănile ascunse, lanțurile din jurul gleznelor. Pentru acum, mi-e un alt foarte bun simț de orientare. Și uneori, foarte scurt, văd că pot chiar ajuta pentru că văd.

Măicuță, poate că vă uitați sceptică la ce scriu. Dar am cu adevărat o mângâiere tare dulce în suflet... știți cu ce seamănă foarte tare? Cu atunci când eram copil și după vreun pojar și vreo bolire la pat începeam „să mișc” încă în convalescență.

Mi-e încă teamă și nu am încredere că nu o să mai „alunec” în oaresce (după cum teamă mi-e că a trecut doar episodul unu...) Dar, pe de altă parte, azi vorbeam cu o altă prietenă la telefon, vorbeam repede, oarecum criptat, în cuvinte scurte cam în același context și eu am întrebat-o ceva de genul: de unde știi (se pare că eu am o fixație cu “știutul”), de unde îți dai seama că nu e / faci la fel? Și ea a răspuns foarte încrezătoare (ceea ce mi-a făcut bine și mie): recunoști că e de „acolo” și asta foarte ușor și imediat. Iar eu adaug acum: de „acolo”, de „atunci” ci nu de „aici”, de „acum”.

Maică, cred că și de mine însămi îmi era dor tare. Până acum, când plecam din țară, era fain câteva zile. După care... poate rămânea fain dar în pofida lucrurilor care acolo „mergeau bine” începea să mă sape dorul să fiu acasă, adică în țară. Când te urci în avion dintr-un aeroport simandicos și te cobori la un aeroport de-al nostru mai modest, mai cu înghesuială și bâlbâială la proceduri, chiar nu poți să nu vezi diferența. Dar mie, până acum, nu mi s-a întâmplat să nu zburd să iau în brate pe oricine mă aștepta, să îmi dea lacrimile când aud primele cuvinte în românește... nu zic că e o regulă, ci doar că așa simt eu. O fi urât la noi, dar e acasă. O fi urât cu mine dar sunt eu. Și mi-e așa a mirare cum mă simt că eu însămi mă primesc și mă accept pe mine însămi!! Pe mine și nu măștile. Cu pași mici înainte! Cumva îmi vine să zic că pare că ce a fost mai rău și mai greu a trecut.

Maica mea, nu îmi amintesc până acum că aș fi avut ceva bucurie să pun între rândurile mele... dar pun acum...

Cu sfială și încă nesigură și temătoare și în același timp gata uneori să zvâcnesc ca un izvor de munte.

Vă îmbrățișez cu mult-mult drag, Măicuța mea!

N. N.