Am ajuns la capăt, dar simt că nu e capătul ci… chiar începutul. Nu s-a schimbat nimic în viața mea… socială (să spun), nu am trăiri altfel, însă ceva se petrece în mine.
Nu știu, Măicuța mea ce se petrece mai exact, pentru că eu știu cărările pe care am mers până acum și tot pe ele m-ar cam duce pașii, dar în mintea și sufletul meu strigă o poruncă, ca o recomandare a doctorului după operație. Așa mă simt acum… cu toate că e impropriu spus (eu n-am suferit nicio operație ca să știu cum e). Știam că sunt foarte bolnavă, că duceam pe picioare o boală veche care mă împiedica să fiu normală, am venit la doctor (cam sceptică), mi-a recomandat operație (din prima), m-am cam speriat și m-am gândit că oricum am trăit atâția ani „bine” cu boala asta… de ce să mă „ciopârțească” acum???
Și m-a operat „treptat”, că așa am vrut eu…
Acum „mi-a dat drumul acasă”, am rețeta și... porunca. Nu mă simt mai bine, însă știu că a „umblat” undeva și dacă fac ce-mi spune, o să fiu normală într-o zi... sau treptat (că așa îmi place mie… de frică).
Așa sunt eu acum, operată și cu rețeta și porunca.
Porunca e să iert, și dacă nu pot să nu mă sperii și să-L rog pe Dumnezeu să ierte în mine. Nu pot să iert acum, Măicuță, adică… am crezut că am iertat și acum am descoperit că n-a fost așa și că nici nu pot. Nici n-am trăit toate durerile până la capăt. Acum sunt foarte tristă și mă gândesc că sunt așa pentru că „îmi permit” să trăiesc suferința „asistată”. Suferința aceea dosită bine, ca gunoiul după ușă.
M-am speriat rău în lunile acestea de „operație” și știu că știți asta fără să mărturisesc eu acum. M-am speriat și împotrivit, pentru că îmi trăgea cineva pământul de sub picioare.
N-am ajuns să trăiesc stări adânci sau înalte, nici nu știu dacă voi apuca așa ceva…
Am descoperit că n-am iertat și că sunt încăpățânată și că vreau explicații. Mai mereu mintea mea a căutat explicații la ce mi s-a întâmplat. N-am găsit. Nici acum n-am găsit explicații.
Îl rog pe Dumnezeu să nu mă lase acum. M-a târât până aici, Îl rog să nu-mi dea drumul acum. Nu pot face mare lucru, sunt încă împietrită și încorsetată în tiparele mele (știu eu mai bine ce e bine și ce nu…), încă mă victimizez și mai cred că cineva trebuie să mă ajute. Cineva… poate vrea să mă ajute… dar eu nu mă las.

Măicuță, nu e ușor. M-am gândit în noiembrie anul trecut, când am început Seminarul, că la capătul lui voi fi alt om. Citeam pe site îndemnurile Sfinției Voastre către tot sufletul îndurerat să facă Seminarul că îi va fi de folos și va înțelege.
Și mă așteptam la minuni. Și acum… minunea… n-o simt. Ce se petrece cu mine??? De ce nu plec acasă fericită și vindecată?
Nu simt... fericire (dacă asta se simte cumva). Oi fi un caz patologic? Zic asta… ca să mă simt „specială” în continuare, probabil din plăcerea de a mă victimiza…
Știu că vă e milă de tot copilul chinuit care s-a încâlcit ca iedul în funie și știu că vă e milă și de mine. M-am încâlcit ca prostul, văd drumul, însă mă tot învârt și zbier… să vină cineva…

Na… cred că asta am înțeles eu acum… că dacă Dumnezeu m-a lăsat să văd drumul și funia, apoi… ar fi bine să ies singură din încâlceală și să vin… Acasă.

Măicuță… vreau să scap de „talentul” de a spune vorbe mari, din cărți sau de oriunde pentru a… face impresie. Însă vreau să vă mulțumesc… cu vorbele mele. Știu că nimic nu e fără voia lui Dumnezeu și fără rost. Mă cuprinde panica când mă gândesc că viața mea e goală, fără realizări…dar mă liniștește gândul că nu e fără rost.
Cred că Dumnezeu s-a îndurat de mine acum… acum a fost rostul să mă dezmeticesc, să vă cunosc, să mă îmbogățesc, să mă îmbogățiți.
Mi-ați spus, în unul din răspunsurile la sesiuni, să merg înainte oricum… și indiferent care va fi viața mea.
Vreau să vă mulțumesc pentru că nu m-ați lăsat. Vă mulțumesc pentru că ați fost dreaptă cu mine și nu mi-ați dat voie să mă prind ca un scai de mâneca Sfinției Voastre, că m-ați tratat ca pe un om cu rațiune și nu ca pe... scai.
Vă mulțumesc pentru dragoste și răbdare, pentru vorbele cu putere de antibiotic.

Să vă răsplătească Dumnezeu pentru dragostea, mila și bucuria pe care o dăruiți atâtor copii ce vin la Sfinția Voastră. Și asta are un rost…

Să vă răsplătească Dumnezeu pentru dragostea, mila și bucuria pe care mi-ați dăruit-o mie, unul din acești copii. Și asta are un rost...

Vă rog să mă iertați pentru tot ce v-am greșit și să mă pomeniți.

Vă sărut mâinile, Măicuță, și vă îmbrățișez cu voia Sfinției Voastre… cu lacrimi.

O.