Aceasta este o trăire interioară.
Atât de obosită mă simt de lumea ce mă înconjoară și caut liniștea ca pe o apă vie. În lunga căutare de liniște mă așez la umbra unui măslin bogat în fructe verzi. Adierea vântului îmi cuprinde tot sufletul și, parcă, îl eliberează de negura staționată involuntar. Privesc cu calm pământul creat de Dumnezeu, acele locuri pline de verdeață și de culoare. Câtă liniște ar putea să existe în aceste locuri, dacă noi, păcătoșii, ne-am îndrepta sufletele către Împăratul sufletului nostru! Plâng de atâta durere când văd cum aceste suflete se mănâncă între ele și cum sunt ademenite de plăcerile demonului. Ele chiar nu-și dau seama, Doamne, de ceea ce fac! Sufletul lor este chiar atât de negru și nu concep faptul că Tu ești Unicul Stăpân al nostru și trebuie să Te slăvim?
Calea lor nu este dreaptă, au atâtea intersecții, sunt conduși de instincte întrucât indicatoarele au pancarte care îi ademenesc și cad în păcatul demonului. De acolo nu se pot ridica, doar dacă Îți cer îndurare și vor să se întoarcă, cu capul plecat, către Tine.
De sub măslinul luminii, sufletul meu se liniștește, iar lumina ce cade din cer se revarsă asupra mea precum o candelă care nu se va stinge niciodată. Privind în zare, lumina se răsfrânge asupra lacului, unde sufletele păgâne domnesc, oferindu-le o lecție. Lacul acela, înconjurat de tufe uscate, plin de mătase, dintr-o dată devine „curat”, deoarece această lumină divină îi atinge marginile. Din adâncul lacului, lumini de apă ating aceste suflete ce cad în genunchi, ridicându-și privirile către cer. Lacrimile le curg șiroaie și, cu atâta voință, se scaldă în izvorul luminii.
Scufundându-se, sunt eliberate de domnia demonului, având straie albe și strălucire în ochi, pășesc cu încredere.
Tot ceea ce scriu nu este o imaginație, ci sunt cuvintele sufletului meu, fiindcă Dumnezeu se află în interiorul meu și mă îndeamnă să scriu tot ce simt.
Unii cred că tot ce am așternut pe hârtie este o banalitate, o nebunie și ar trebui să mă duc la ospiciu, dar nu este așa, Lumina nu trebuie să se stingă niciodată din sufletul meu, mă va purta spre Înaltul Cer, acolo unde El mă așteaptă!
Andreea
Draga mea Andreea
Uneori, Domnul, dăruiește câte unui suflet să simtă ceva din povara durerii lui pentru omul care nu vrea să se bucure de frumusețea și bunătatea darurilor Sale! Desigur, pentru unii e nebunie, pentru alții imaginație...
Eu primesc ce ai scris ca pe o rugăciune pentru lumea care se zbate în întunericul acestui veac refuzând Lumina Lumii!
Cu dragoste și prețuire,
Maica Siluana