Sărut mâna, Măicuţa noastră!
Încerc să scriu acest mesaj mai mult cu speranţa de a-l citi Ludmila şi cu certitudinea de a fi verificat în prealabil de bunătatea şi îngăduinţa dumneavoastră, astfel încât de s-ar strecura vreo făţărnicie, maică, din tot sufletul, vă rog să n-o lăsaţi să amărască vreun sufleţel...
Se pare că am suferit ambele de aceeaşi "boală" (se prea poate să greşesc), care parţial vindecată a lăsat urme sau mai bine zis a descoperit răni pe care abia acum ne dăm seama că trebuia să le pansăm... iar una dintre acestea a fost şi la mine... Am reuşit, cu ajutorul Domnului, să înţeleg parabola fiului risipitor (sau aşa cred), căci eu o transpuneam doar în relaţia lumească (căci doar cu aceea mă confruntam şi de acolo a pornit totul) și bineînţeles greșeala înţelegerii. Maică... eu eram copilul care stătea lângă părinte şi nu s-a bucurat niciodată de ospăţul cu care a fost primit fratele... Ce durere era în sufletul meu, căci jinduiam şi eu după "viţelul cel gras"... până când am înţeles că dacă-l voieşti, trebuia să fii ca TATĂL, adică să ieşi şi tu în întâmpinarea fratelui şi numai aşa te puteai bucura de bucate... Eu, măicuţă, îl voiam doar pentru mine ca răsplată a aşa zisei ascultări, şi dacă se putea să nu-l împart cu nimeni...
Ludmila, lucrurile astea pe care eu le consideram expresie a nebuniei (de ce nu puteam să fiu şi eu ca ceilalţi, nu înţelegeam...) le-am spus părintelui, a zâmbit, nu mi-a explicat nimic, am plecat supărată că-l deranjam cu sclifoselile mele... dar Domnul a văzut durerea mea, căci căutam cu adevărat răspuns. Şi a venit. Aşa cred, că este de la EL. Spune-I Domnului tot, căci nu te va lăsa fără răspuns! Eu mai am câteva telegrame trimise prin mesagerul: "părintele meu".
Măicuţă bună, iertaţi-mă dacă v-am supărat cu aceste cuvinte, şi dacă ceva nu-i la locul său, faceţi-vă că s-a pierdut mesajul... Sunt olteancă şi ştiu cum e... şi pe deasupra şi bucuroasă mult de tot. Aveaţi multă dreptate când aţi spus că o să mai am necazuri, dar acestea nu vor fi decât locuri de întâlnire cu Domnul...
Maică, vă mulţumesc din suflet că m-aţi făcut să sparg gheaţa de la suprafaţa sufletului meu... VĂ MULŢUMESC!!!!! Şi Domnului cu mult mai mult!!!!!!
Iertaţi-mă!
Irina
Eu îţi mulţumesc, Irina mea dragă!
Multe din cele pe care le scrii în mesajul tău sunt extrem de importante. Dar acum aş vrea să mă opresc doar la acel episod cu părintele care a zâmbit şi nu ţi-a explicat nimic. Când ai avut curajul să pleci, chiar dacă ai cârtit în inima ta, şi să renunţi la explicaţiile legitime de care aveai nevoie, ţi-ai răstignit pofta minţii căzute de a înţelege tot, de a controla tot, de a primi atenţie, afecţiune şi răspuns imediat! Aici e biruinţa! Dumnezeul nostru nu e un "tonomat de împlinit dorinţe", ci un Tată care ne vrea moştenitori întregi şi demni ai Bucuriei Lui! Şi nici părintele duhovnic nu este un înlocuitor consolator al Mângâietorului Duh Sfânt! Terapia pe care o oferă Sfânta noastră Biserică e pur şi simplu participare la Viaţa dumnezeiască!
Curajul tău de a pleca, fie şi bodogănind, dar aşteptând răspunsul care să te crească, a fost o nouă naştere, o naştere de Sus! Curaj! Să-ţi fie viaţa o permanentă naştere în Bucuria Domnului!
Nu te teme de durerile acestor naşteri. Ele sunt doar porţi, uşi către Bucurie!
Cu drag mult şi recunoştinţă,
M. Siluana